© Anatomie de gânduri

        1, 2, 3... Să plecăm.
        1, 2, 3... Să rămânem.
    Şi la 4 suntem tot aici, plecaţi însă demult.  Vin de toate din toate părţile. E o noapte lungă pentru amândoi. Să zicem că mi-a ajuns pentru azi şi voi pune capul pe pernă, apoi o să adorm. Promit că mâine voi fi tot aici.
    La 5 ne trezim arşi de sentimente, dar ne liniştim după duşul rece de amintiri. Eu ţip la tine, tu taci. M-am plictisit. Sunt sigură că auzi, sunt sigură că nu dormi, nu ai cum să adormi în ploaia mea de urlete. Dar când mă plictisesc, revii. Mulţumesc, acum mi-e mie somn.
    La 6 deschid ochii spre peisajul din jurul meu. Văd ochi verzi, albaştrii. Văd lumini şi aud glasuri spunându-mi să mă trezesc din reverie. Dar reveria mea e prea adâncă, prea bine închegată. E ca un monstru care nu mă lasă să scap, e ca un demon obsedat de mine şi parcă devin şi eu obsedată de el.
    La 7 e deja confuzia. Unde să mă uit mai întâi? La mine, la tine sau la toţi? Se simte o uşoară depărtare de realitate, dar e ca un leşin provocat de sentimente. Nu îmi pasă.
     La 8 mă ascund în spatele propriilor ochi aşteptând cuminte. E ciudat cum pot să vorbesc dintr-o clipire şi cum pot să alerg atunci când îi închid. Nu sunt tristă, nu sunt supărată, doar sunt. Când mă întreb cum sunt, ştiu că mă bucur că sunt aici acum, aşa cum pot să fiu.
     La 9 descopăr o nouă teorie despre viaţa cu mine. Nu e aşa de greu să trăiesc cu mine în acelaşi corp, dar totuşi sunt egoistă şi m-am săturat să împart cu mine acelaşi suflet. Vreau să îl ţin doar pentru mine azi, mâine, poimâine, să fie doar al meu.
      Şi acum, când am ajuns la 10 ştiu că e bine. E mai bine decât binele însuşi. Vreau totuşi să mă întorc la 5, acolo unde te găsesc şi unde te-am lăsat. Nu am obosit, sunt plină de energie. Am un demon obsedat în mine.

© Infinit de emoţii

       Se vede o urmă de soare pe obrazul meu ars de valuri. Se simte dorul verii şi nevoia de căldură. Nu ştiu de ce nu mă pot trezi din visele repetate ale nopţii. Am o mie de gânduri nebune, de ducă, de stat, de dor şi pace.
       Ce-am făcut? Nu-mi amintesc prea bine, parcă încercam să fiu eu. De ce? Cred că nevoia de mine era mai mare decât ştiam. Mă gândeam că aş putea să fiu eu până la sfârşitul timpului şi o secundă după ce se termină. Dar poate gândesc prea mult.
        Ce fac? Văd că mă pierd în multe zile lungi şi grele de iarnă. Simt cum devin un infinit de emoţii diferite, grele, simple, le am şi mă ameţesc. Sunt ameţită şi confuză şi totuşi sunt bine. Aş vrea să mă opresc aici unde sunt acum, să pun pauză timpului şi să dorm o lună şi o secundă.
        Ce voi face? Voi respira. Voi continua să dorm şi să visez, voi continua să alerg prin emoţii şi gânduri până voi seca. Nu-mi e teamă de mine, mi-e teamă de ce pot face. Mi-e teamă de vorbele mele şi de mintea mea, dar cel mai teamă mi-e de ce va face inima mea.
         Şi când va veni timpul mă voi îmbrăţişa cu mine însămi, ne vom împăca şi vom pleca departe. Mâine n-o să moară niciodată, azi e muritor. Iar eu am nevoie de două secunde doar pentru a putea omorî ziua de azi pentru un veac şi nicio secundă.

© E doar ianuarie

       E ianuarie. Trec zilele destul de uşor. Se scurge timpul aşa cum se scurg şi momentele din viaţă. Câteodată ne uităm înapoi şi ne întrebăm când s-a întâmplat să se termine ce trăiam demult. Sunt clipe când nu mai suntem conştienţi de faptul că orele trec, dar nu e atât de important să ţii socoteală ceasului.
       E ciudat. Nu-mi mai amintesc mare lucru de demult. Văd doar un amalgam de imagini, toate se mişcă cu o viteză surprinzătoare prin faţa ochilor mei. Mă întreb când am ajuns să fiu cum sunt şi când am uitat să mai fiu cum eram. Dar nu prea reuşesc să găsesc vreun răspuns la întrebarea asta. Poate nici nu mă străduiesc prea mult.
      E atât de iarnă. E frig şi câteodată chiar trist afară. Mai ninge din când în când, dar parcă totul e mort. Dar ştiu că dacă totul ar fi mort, atunci până şi moartea în sine ar fi plictisitoare.
      E doar ianuarie...

© După mâine urmează mâine

          Noapte. Cer senin, stele, lumini... e 3 dimineaţa şi totuşi nu mi-e somn. Adevărata dimineaţă e însă departe. La etajul 8 al blocului din faţă se mai vede o lumină slabă, singura de altfel din toată clădirea. Altcineva care mai pierde vremea...

        Îmi vin în minte imagini de demult, mă gândesc la multe şi parcă nu m-aş gândi la nimic de fapt. E linişte totală, nimeni nu spune nimic, nimic nu se întâmplă. Mă las uşor pe spate şi închid ochii. Văd un soare cald al unei dimineţi de vară, aud oamenii grăbiţi, maşinile nervoase şi simt o adiere palidă a vântului. Undeva în depărtare o fată stă întinsă pe iarbă şi priveşte cerul. Are doar o carte lângă ea şi un pix cu care desenează castele în aer. Lasă pixul pe jos şi întinde mâinile spre cer, le priveşte în fundalul albastru, apoi zâmbeşte. Pare fericită, pare liniştită şi calmă. Se întinde în iarbă parcă ar fi într-un pat moale şi pufos, după care se întoarce pe o parte şi începe să se joace cu firele de iarbă. Se lasă înapoi pe spate, îşi pune mâinile sub cap şi adoarme...
           Deschid ochii şi privesc în cameră. Totul e la fel de liniştit, nimic nu s-a întâmplat. Mă uit în calendar şi văd că a venit decembrie. E un decembrie închis, e un început ciudat, e o noapte prea calmă.O lungă poveste îmi trece prin faţă, şi nu se grăbeşte şi nu se termină. Revine, se roteşte, se loveşte. E un chip ce-mi macină privirea şi am un trup ce se cutremură în faţa lui. Îmi repet ideea de "decembrie" parcă nu aş fi înteles-o de prima dată. E decembrie afară, e decembrie în mine, a fost decembrie în noi.
           Minutele trec..tic, tac. Ceasul e singurul care se vorbeşte în toată încăperea asta banală. Mă pierd într-un normal neobişnuit de calm şi de patetic şi voi rămâne aşa până când adevărata dimineaţă va veni. Sunt obosită să alerg într-un infinit de imagini, chiar dacă în realitate nu-mi mişc decât pleoapele cu greutate.
            Nu văd luna pe nicăieri. Dacă ar fi în faţa ferestrei mele aş putea să-i spun că am obosit, dar cum nu e, mă mulţumesc să mai iau o gură din paharul de apă de pe birou. Oftez, dar nu de tristeţe cât pot să oftez de plictiseală. E o plictiseală cruntă în sufletul meu.
           Tot aud vocile celorlalţi spunând "mâine" şi mâ întreb ce au toţi cu acest "mâine" . După mâine vine mâine, apoi mâine şi o ţinem într-o mâine continuă. Azi s-a dus, mâine se duce, se duc zilele la fel ca minutele ceasului din faţa mea, aşa cum s-au dus si cei 2012 ani şi cum se vor mai duce şi cei ce vor urma. Căci după mâine, e un alt stupid şi patetic mâine.
           

© Sentimente

        Nu e nimic în neregulă cu sentimentele noastre. Suntem oameni, deci simţim orice. Simţim atingerea celui drag, simţim mâna caldă a tatălui, simţim adierea plăpândă a vântului, simţim mirosul de cozonac, simţim durere, lacrimi...

         Iubim. Şi nu-i nimic în neregulă cu asta. Toţi vrem să iubim şi toţi o facem într-un final. Suntem fixaţi pe sentimentele noastre care nu ne dau pace, dar nu-i nimic căci suntem oameni. Şi ce e omul de fapt dacă nu un amalgam de imagini desprinse din filele poveştii lui? Şi în povestea lui a simţit că simte şi după a început totul.
          Omul naşte om. Avem nevoie de un singur sentiment din care putem planta altele. Şi brusc ne trezim cu sentimente peste sentimente pe care parcă nu mai ştim să le controlăm. Nu putem controla sentimentele cuiva, dar ştim că le putem influenţa emoţiile. Şi parcă ne dorim din ce în ce mai mult să-i facem să simtă...să-i facem să ne simtă.
          Suntem oameni, suntem creaţi din imagini, unele vechi, altele noi. Avem în noi puterea de-a simţi şi când o facem suntem fericiţi. Putem minţi că nimic nu mai există, dar totuşi ştim că există ceea ce vedem, ceea ce atingem, ceea ce avem. Chiar dacă ştim că nu avem nimic, avem totul pentru că suntem oameni şi oamenii cred că pot avea multe.

         Priveşte o fotografie. E un om. Are trecut, are culoare, are emoţii. A trăit, a simţit...

© Acelaşi drum

    Autobuz. Noiembrie. Frig şi ploaie.
         22, mâine 23, poimâine 24. Şi tot aşa până ajungem la sfârşit. Se văd luminile oraşului şi parcă nu se vede nimic. Se aude muzica din căşti, dar tot nu înţeleg nimic din ce ascult. Nu-i nimic, e prea linişte în mine să stric tăcerea. Străzi, oameni, lumini. Mereu,din nou. Nimic schimbat. Parcă plouă, parcă totuşi nu-mi pasă.  
          Parcurg drumul ăsta mereu şi niciodată nu simt prima staţie. Mă lovesc de privirile oamenilor care se uită nepăsători la mine, le răspund cu aceeaşi indiferenţă, mă aşez sau rămân în picioare si hopa...gata prima staţie. Îmi propun mereu să fiu atentă, dar întotdeauna uit.
         Îmi lipesc nasul de geamul rece şi suflu uşor. Desenez la întâmplare o inimă, după care o şterg rapid. Muzica încă urlă, nu mai aud.  Oraşul se pregăteşte pentru Decembrie, eu mă pregătesc pentru cartea pe care o voi găsi acasă pe pat.
        A doua staţie: un tip cu ochii verzi se urcă agitat. Autobuzul porneşte, el se împiedică, eu zâmbesc. Pare destul de revoltat pentru neatenţia de mai devreme. Mă întorc la geamul meu rece. E momentul să schimb melodia...
     
   

© Pete

       Atingeri în noapte, şoapte lăsate să curgă, mă pierd în minute, mă adâncesc în suflete. Stau şi privesc lumina lunii în răcoarea inimii. E un vast conţinut al demonilor şi îngerilor căzuţi pe umărul meu slab.
       Sunt un simplu element al naturii, un simplu muritor, nimic. E greu să cred că pot să cred cu adevărat în ceva, dar ştiu că totuşi, cred în ceea ce văd. În ceea ce mă cuprinde cu totul, în ceea ce pierd prin furtuna de sentimente şi păreri.
      Şi cu toate astea încă mai respir, şi încă nu m-am sufocat de tot în ceaţa care insistă să-mi provoace confuzii mari, confuzii din care nu mai pot ieşi. Dar, cu toate astea, încă nu mi s-a întunecat de tot privirea şi încă mai văd, căci simt că nu mai pot rămâne oarbă în  faţa mării, aşa cum inima-mi era obişnuită.
     Câteodată parcă aş mai vrea să aud un cuvânt-două, dar tot ce aud este un strigăt nebun. Cuvintele se dezleagă, se amestecă şi dispar. Apoi e linişte şi iar aud un strigăt. Nu vreau să aflu de unde vine, ce vrea, ce face... Nu vreau să mai aud nimic în afară de cuvinte!
     Îmi pierd timpul încercând să studiez evenimentele care mi se scurg printre degete şi brusc nu-mi mai pasă. Brusc m-am relaxat, deja sunt undeva departe.
      Oraşul doarme, dar parcă l-aş trezi cu toate gândurile mele prosteşti. Şi totuşi mă abţin... Închid fereastra, e frig afară, acum e frig şi în cameră. Luna e tot acolo, oraşul e păzit. Mi-e somn. Adorm uşor cu pete pe cearceaf.