Poate că timpul nu e chiar ceea ce pare a fi. Vechile poveşti despre cum te poţi vindeca prin timp par a fi acum nişte vorbe pe care "parcă" le-am auzit cândva.
Ştie cineva sentimentul de "trăiesc cu speranţa că maine va fi mai bine"? Dacă da, atunci mai sunteţi normali? Căci eu mă îndrept pe zi ce trece spre un abis ciudat. Încerc să nu plâng, încerc să rămân calmă şi să-mi spun "lasă...totul e ok", daaaaar, mi-e greu să văd "OK-ul" din această poveste.
Desigur, trebuie să fim optimişti, deci hai să sărim în sus de fericire pentru ca aşa trebuie. Dacă nu eşti optimist, eşti emo. Eşti clar un specimen de emo fără nicio speranţă. Şi de ce? A, păi pentru că eşti puţin trist şi nu vezi "lumina" în momentele alea.
Dacă spui realitatea înseamnă că exagerezi! Clar! Dacă laşi o ceaşcă de cafea nespălată 2 zile şi vine mama ta şi-ţi zice:"Băi, tu, nu ai spălat ceaşca aia de mult timp!", e clar, e o exagerată fără scrupule. Adică pe bune, cum îndrăzneşte să exagereze atât? Sfatul meu: daţi-o dracu de ceaşcă de cafea, mai bine spargeţi-o!
Oameni buni, vi se întâmplă să aveţi nevoie de o îmbrăţişare caldă şi un zâmbet? Ei bine, mie mi se întâmplă destul de des, dar nu prea sunt luată în serios. Mai ales în momentele mele de tristeţe (sau de emo, cum e mai nou moda) aş vrea să fiu strânsă în braţe tare, tare, tare, tare, tare! Misiune imposibilă.
Eu vă sfătuiesc să daţi check-in când mergeţi în cameră să plângeţi şi să spuneţi:"Sunt un emo acum. Do not disturb." Pe bune, pe mine mă tâmpeşte chestiunea asta! Cum mama ***** (ca să mă cenzurez, în caz de copii pe blog) să crezi că o persoană e emo dacă se simte tristă? Dar dragă, tu n-ai stări de nervozitate şi de tristeţe? La tine viaţa e roz? Dă-mi şi mie puţin din rozul tău, te rog. :)
Vă spun sincer: timpul vă afundă, timpul vă nenoroceşte fără să vă daţi seama când.
P.S. : Emo ăsta care tocmai a scris postul de mai sus se pregăteşte de plecare.
