©Prietenii adevarati.

 Imi iubesc prietenii. De ce? Pentru ca sunt mereu acolo langa mine cand am nevoie de ei. Pentru ca stiu sa ma aprecieze si nu ma lasa niciodata in urma. Pentru ca ma sustin si ma indeamna sa fac ceea ce-mi dicteaza sufletul. Pentru ca nu ma mint si imi spun adevarul cand e nevoie. Pentru ca nu se prefac atunci cand nu le place ceva la mine. Pentru ca nu m-ar abandona niciodata pe o margine de drum sau in mijlocul unei paduri intunecate.
  Ii iubesc pentru ca ma asculta si ma ajuta cu ce pot ei mai bine. Ii iubesc pentru ca sunt amuzanti si imi povestesc tot felul de peripetii. Ii iubesc pentru ca pot fi cele mai serioase persoane de pe pamant atunci cand e nevoie. Ii iubesc pentru ca ma tachineaza mereu si stiu sa aiba grija sa faca asta in asa fel incat sa nu ma supar.
   Ii iubeam si pe cei vechi. E drept ca nu i-am pierdut chiar pe toti, insa majoritatea au preferat prezenta altor persoane decat a mea. Nu-i nimic. Nu sunt suparata pe ei. Era o vreme cand nu stiam ce inseamna sa ai prieteni. O perioada destul de indelungata plina de singuratate si incercari disperate de a face ceva sa nu mai fie asa. Degeaba. Eram doar eu si umbrele care ma urmareau peste tot.
   Acum, lucrurile s-au schimbat. Nu mai sunt fraiera de atunci si nici copilul naiv care sa cerseasca prietenie disperata in stanga si in dreapta. Acum nu mai astept nimic de la nimeni. Daca mi-esti prieten si consideri ca altcineva iti poate fi mai bun prieten decat sunt eu, sau daca pur si simplu nu mai vrei prietenia mea atunci e ok. Poti sa pleci. Poate ca voi plange, dar pana la urma ma voi descurca. Ma poti lasa singura daca asta e ceea ce vrei, dar stii, macar sa nu uiti ca demult, prietenia noastra era frumoasa.
     Prietenii mei sunt aici pentru mine, la fel cum si eu sunt aici pentru ei. Hei voi, cei care cititi postul asta si-mi sunteti apropiati, sa stiti ca va iubesc. Da, va iubesc pentru toate motivele pe care le-am enumerat la inceput. Va iubesc si va multumesc ca stiti sa fiti prieteni cu adevarat.
    Pentru voi, ceilalti, care v-ati batut joc de prietenie, care n-ati apreciat si care ati stiut doar sa dati cu piciorul, sper sa realizati intr-o zi ca nu tot ce e frumos e si bun. Va multumesc ca demult mi-ati fost prieteni. Acum, e treaba voastra ce faceti. Ma tem ca nu mai sunt aici pentru voi si nici nu voi mai fi. :)

© Tango in noapte.

    Noapte. Liniste. Ploaia cade linistita. Stropii lovesc geamul camerei unde ea doarme. 
     Inauntru. Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme. Parul ei blond este ravasit, iar mana dreapta ii sta pe pantec. Respira usor, iar un fir de par ii aluneca pe fata.
      Afara. Un vant puternic deranjeaza frunzele copacilor pentru cateva secunde. Noaptea incepe sa zumzaie, stropii se imprastie inspaimantati peste tot, iar potopul se dezlantuie.
       Inauntru. Ea doarme linistita, cand, un fulger rozaliu ii lumineaza chipul. O tresarire brusca, un icnet slab, acum, e treaza. Isi ridica usor pleoapele grele si isi da suvita rebela de pe fata. "E aici."
       Se da jos din pat usor, apoi porneste spre fereastra. Un alt fulger ii lumineaza chipul, iar ea zambeste incantata.
       Deschide usa balconului si iese in ploaia dezlantuita. E imbracata doar intr-o rochita scurta, dar nu-i e frig. Ploaia n-o atinge, vantul n-o remarca decat atunci cand isi deschide bratele si sopteste doua cuvinte stiute doar de ea. Vantul se opreste. Fata se apropie de balustrada. Priveste in jos, iar zambetul ei incantat se transforma intr-unul satisfacut. 
     Acolo. Era el. O privea serios, iar ochii lui scaparau franturi ale dorintei pe care o purta cu el. Ploaia nu-l atingea. 
    Nerostind nimic, insa totusi rostind, fata il indeamna sa se apropie. O adiere brusca, un icnet slab, si el ii atinge  chipul angelic. Se privesc in ochi. Ploua. Fulgera. Un tunet da startul dansului, iar el ii ia mana firava, ii cuprinde talia si tango-ul incepe. Lumina din ochii ei este atintita pe intunericul ochilor lui. El nu zambeste, ea este incantata de trupul lui care o cuprinde. Fiecare miscare e plina de pasiune.
      - Stiam ca o sa vii. i-a spus ea, insa buzele sale au ramas neclintite.
      - Stiam ca o sa ma astepti, domnita.
      - De ce esti trist?
      - Pentru ca e furtuna.
      - Mereu aduci furtuna, tu o prevestesti, tu o intarati, tu o opresti.
      - Sunt doar o iluzie, stii?
      - Nu-mi pasa.
      - O sa ma urasti pentru faptul ca nu sunt om?
      - O sa te iubesc pana cand voi muri, iar respiratia ta imi va purta cenusa peste ocean.
     Ea zambeste. El o saruta. Un fulger lumineaza balconul, iar tunetul anunta sfarsitul dansului.
      - Nu poti pleca. ii spune fata, agitandu-se.
      - Dar nici nu pot ramane.
     Intelegandu-i vorbele, se retrase usor din bratele lui si se duse doi pasi in spate. O lacrima se nascu din ochiul ei, dar ea zambind ii spuse :" Du-te."
     El doar o privea. Nicio expresie pe chipul sau nu se intrezarea. O adiere usoara, un icnet slab, el a plecat. Fata s-a asezat pe jos, iar acum, ploaia o atingea, dar vantul nu mai era. Plecase si de data asta si astfel, un tango in noapte se terminase.
     Inauntru.Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme.

© În braţele elementelor.

Mi-am aruncat privirea în balta de Foc a inimii mele...

Tu, element caracteristic mie, mă faci să tremur când m-atingi.

Aş vrea căldura-ţi să ţi-o simt mereu, dar nu în valuri de scântei.

Mă alini atunci când plâng şi îmi dai putere atunci când mă ridic.

TU! Element caracteristic mie, aruncă-ţi vălul peste mine 

Şi lasă-mă să respir focul care îmi dă putere.

Şi dacă ei mă rănesc, apără-mă tu, căci,

Te iubesc.

Mă-ntorc spre a mea rivală şi doar şoptesc:

Tu, Apă, stai departe de mine.

Nu-ţi arunca al tău val de cristal peste mine,

Ci foloseşte-l pentru a mă proteja de tine.

Îngâduie-mi să m-aplec în faţa puterii tale şi-apoi...

Dă-mi drumul căci mă stingi.

Ia-ţi a ta putere din faţa mea,

Pleacă, căci mă răneşti.

De te vei hotărî să mă aperi, atunci...

Iubeşte-mă.

Şi-acum ne întâlnim mărite Pămant.

Cu-a ta putere mă sufoci...

M-arunci, m-aduci, m-aduni de jos.

Mă învelesc cu-a ta pătura de verde.

Mă ştrangulezi cu aromele tale ameţitoare şi-apoi...

Şi-apoi eu cad.

Şi totuşi, îmi zâmbeşti uşor şi mă laşi pe jos.

Vei fi acolo când mă voi trezi.

Ştiu asta căci tu...

Mă iubeşti.

În final simt cum mă înalţ.

Da, eşti aici... Tu, Aer!

Simt cum mă ridici şi-mi deschizi o poartă către vis.

Mă laşi să alerg prin tine şi nu-mi permiţi să cad.

Simt cum vibrez în mâinile tale puternice.

Nu o să cad, căci acum îmi cresc aripi şi sunt puternice.

Nu mă vei uita. Nu mă vei abandona.

Pentru că tu...

Mă vei iubi.

©Tired of this shit.

  Oficial m-am saturat. :)) Stari de nervi in fiecare zi, certuri, nemultumiri, indiferenta, si lista poate continua, dar nu am cheful necesar sa o continui. :))
  De cand a inceput saptamana asta o tin intr-o continua agitatie interioara si exterioara. Imi pun intrebari care n-au nicio logica si ma cert cu persoane care totusi n-au facut nimic, dar eu ma enervez pe ele. Se poate spune ca fiecare gest sau fiecare vorba care-mi suna mie a tampenie, ma scoate din sarite. :))
  Ok, sunt un vulcan activ gata sa erupa. Nu e ca si cum nu te mai poti intelege cu mine, ca poti, doar daca vreau si eu. Nu vreau sa aflu de ce ma comport asa. Poate e scoala, poate e stresu, poate sunt ai mei, poate sunt prietenii, poate iubirea, poate gandul ca vine vacanta. Nu stiu. Poate sunt toate cele de mai sus. Si totusi, nu ma simt trista. Ma simt nervoasa. Nervi intinsi la maxim! :))
  Sunt curioasa totusi, cand nu o sa mai fiu asa. Probabil ca dupa ce se va termina saptamana, sau va dura mai mult. Nu stiu. Zilele astea am aflat tot felul de lucruri care m-au lasat fara cuvinte, dar m-am comportat cu indiferenta fata de ele. Incerc sa nu ma mai gandesc la ce mi se intampla. Poate ca daca nu ma mai gandesc, nu se mai intampla. :)) Nu... gresesc aici. Doar ca... I`m getting tired of this shit. E ok ca nu ma intreaba nimeni ce am. Nici nu-mi doresc sa ma intrebe cineva. Probabil ca m-as enerva. :))
  Problema se poate spune ca e la mine, dar seamana mai mult cu una de geometrie decat cu una personala. Imi aminteste de toate teoremele alea si cum stateam in clasa a 8-a si ma uitam ca vitelul la poarta noua in cartea de mate. Oricum, nu ca as fi facut ceva la mate. De obicei ma apuca rasu si inchideam cartea, punandu-ma apoi in pat si citind ceva interesant. Mda, nu sunt facuta pentru mate. Niciodata nu m-am inteles cu ea, dar nu ma asteptam sa ajung intr-un moment in care sa zic "mai bine rezolvam problemele alea nenorocite la mate, ca poate acum mi-ar fi fost usor sa aflu ce am". Poate ca nu e o analogie buna cea de mai sus, daca ar fi studiata de vreun filozof, dar asta e. Pana si Socrate mai facea greseli, eu de ce sa nu fac?
  Bun, hai sa-l lasam in masa pe Socrate, ca-i mort demult. Nu stiu de ce scriu postul asta? Poate pentru ca-m i place sa scriu. De cand am blogul mi-am propus sa nu ma plang de problemele mele in el. Blogul nu e facut ca sa te plangi, ci ca sa scrii lucruri interesante. Pe nimeni nu intereseaza cum s-a lovit X-ulescu la deget si i s-a umflat capul apoi [da, n-are nicio logica, dar nu ma contraziceti =))]. Deci cum spuneam, dragi cititori, nu ma plang.
  Sunt chiar uimita si NEplacut impresionata de starea mea de nervi continua. Mi-ar prinde bine o carte de psihologie. Poate aflu si eu ce am. :)))