Saturday, December 31, 2011

© 2012!

 Si uitati ca s-a mai dus un an. Asa se scurg anii pe langa noi, ca fulgii de nea. Si uite asa suntem in prag de 2012. Unii spun ca asta e ultimul nostru an si ca in decembrie vom muri. Eu spun doar ca va fi un an greu. De murit nu vom muri.
     Daca regret ceva din 2011? Da...regret multe lucruri, dar acum sunt efemere regretele. Vreau sa privesc inainte cu mai multa incredere. Vreau sa iert mai mult, sa ranesc mai putin si sa iubesc indeajuns. Vreau sa imi amintesc cu mai mult drag, si sa uit mai repede. Vreau sa plec mai putin si sa raman mai mult langa cei pe care ii iubesc.
       Sunetul ceasului, soapta pianului si suierul trenului ma aduc intr-o stare melancolica. Afara nu-i nici lumina, nici intuneric. E un sfarsit de an. Povestea lui 2011 se va termina curand.
       La multi ani tuturor si sper sa fiti mai buni anul asta!

Saturday, December 24, 2011

©Christmas night!

     Se aud pasi prin incapere dar nu stiu de ce. Am verificat geamurile, usile si tot ce poate constitui o oportunitate de a patrunde in micul meu refugiu. Si totusi, inca se aud pasi. Ma intreb de unde oare, asa ca decid sa ma ridic din pat. Arunc patura de pe mine si ma indrept catre usa. Puteam sa jur ca mai devreme se auzeau sunete prin camera.
     Ma opresc in fata usii si raman in cumpana. Oare sa ies? ZDRANG!
     Deja devine infricosator. Pentru numele lui Dumnezeu, e ora 00:30. Cine poate fi atat de sarit de pe fix sa sparga un apartament in Ajunul Craciunului? Si daca am lasat eu usa deschisa? Hmm...orice e posibil. Totusi, parca ma cuprinde o teama. Sa ies?  ZDRANG!
     Gata! Ies orice ar fi! Jur ca il omor in bataie daca imi strica casa! Ma duc rapid sub pat si scormonesc dupa bata pe care mi-a lasat-o tata inainte sa plece in Germania. Sper sa ma ajute! Ies tiptil si ma indrept spre sufragerie.. ZDRANG!
      Ok cine e atat de prost incat sa fure ceva in haosul asta? Cred ca mi-a spart 5 bibelouri pana acum. Sunt destul de serioasa cu bata aia, asa ca nu ma opresc din mers. Ajung in sufragerie si ma uit in intuneric. Acolo, langa brad, se vede o silueta care se freaca la cap. Raman uimita. E un baiat. O Doamne! Cred ca mi-a disparut curajul. Dar cum sa ies acum fara zgomot? Sunt intepenita!
       Baiatul se intoarce usor, dar nu ma observa. Ia cu atentie niste pungi mari de cadouri si incearca sa le puna sub brad astfel incat sa stea una langa alta. Zambesc! Respir usurata. Totusi, cum de a intrat in casa?
       - Craciun fericit, iubito!
      Nici macar nu se intoarce, dar reusesc sa ii vad zambetul in coltul gurii. A stiut in tot acest timp ca sunt in spatele lui.
        -Imi pare rau ca ti-am distrus vaza preferata. Sunt prea impiedicat. Si ti-am stricat si surpriza.
       Pana la urma se ridica. Ma priveste cateva secunde, apoi vine si ma strange tare in brate.
        -Ti-ai uitati cheile la mine in masina si d-asta am intrat. Credeam ca pot profita de ocazie si sa-ti fac o surpriza frumoasa, dar se pare ca nu mi-a iesit asa cum imi doream. Te iubesc!
        - E cel mai frumos cadou. Tu incercand sa-mi faci o surpriza la ora asta, spargandu-mi vaza preferata. D-asta te iubesc asa mult!
         -Craciun fericit, iubito!
         -Craciun fericit si tie, iubitule!

CRACIUN FERICIT TUTUROR! Sa vi se indeplineasca toate dorintele si aveti grija de voi!
Nico.

Saturday, December 17, 2011

© Dear Santa Claus

      Draga Mos Craciun, eu stiu ca din toate blogurile de pe Terra fix pe al meu il vei citi, tocmai d-asta m-am hotarat sa-ti scriu ce imi doresc aici.
      1. Craciunul acesta vreau sa ninga. Daca nu ninge, e vina ta, iar la anu` nu-ti mai scriu nimic.
      2. Imi doresc un nor in forma de brad de craciun impodobit cu stele.
      3. Vreau sa transformi picaturile de ploaie in aripi de porumbel.
      4. Imi doresc ca blocul din fata sa fie colorat si impodobit cu globulete.
      5. Adu-mi o sanie plina cu pufuleti pe care apoi sa ii arunc peste oras.
      6. Transforma centrul orasului intr-o partie imensa.
      7. Daruieste-mi un plic cu fericire din care sa am doar in ziua de Craciun.
      8. Du-ma departe de aici, intr-o insula plina cu bomboane si fulgi de nea din ciocolata alba.
      9. Ajuta-ma sa ma urc pe cel mai inalt zgarie-nori si da-mi puterea sa strig :"Te iubesc!".
    10. Lasa-ma sa dorm pe un munte adevarat si uita-ma acolo.
        Dear Santa Claus, please be real this year! :)

Wednesday, December 14, 2011

©O ultimă suflare...

   Mergea singură prin zăpadă. Ceaţa acaparase câmpul din jurul ei. Totul era alb. Era îmbrăcată într-o rochie neagră, subţire, de vară. Frigul îi cuprinsese trupul, iar vântul se juca cu părul ei. Nu se vedea nimic înaintea ei, în spate, sau în lateral. Era un pustiu nebun, pe care il simţea până în adâncurile inimii.
     Merge deja de două ore şi nu ştie unde. E frig şi probabil în curând va începe să ningă. Încotro se îndreaptă nici ea nu ştie. Dintr-o dată, simte că nu mai poate continua, aşa că se aşează pe omătul neatins de vreo sclipire.
      "Să mă odihnesc puţin...numai puţin..." Fata închide încet ochii...
      "E atât de frig...De-aş putea să ajung acasă..Dar oare unde e casa mea? Oare unde sunt?"
    A început să ningă. Un fulg de nea s-a aşezat pe obrazul fetei roşu ca racul, facând-o să deschidă ochii. A încercat să se mişte, dar era înţepenită în mijlocul omătului.. A încercat să-şi mişte mâna, dar nu şi-o mai simţea.
A început să se zbată, a ăncercat să ţipe, dar nici nu se mişca şi nici nu se auzea vreun sunet din gura ei. Dupa câteva minute bune, a încetat să mai încerce şi a decis să se lase în voia sorţii...
     Ninge...ninge din ce în ce mai rău. Trupul fetei vânăt de la frig, stă nemişcat. Ai putea zice că e moartă, dar nu e. Simte atingerea neagră a iernii şi deşi nu mai vede nimic, ştie că acolo undeva, in pustiul adâncurilor, o rază de căldura va intra în sufletul ei. De fapt, a început să fie mai cald. Se aud voci şi cântece, se vede un brad împodobit, o instalaţie cântă voioasă, iar lângă masă stă el...
      L-a pierdut acum o vreme, dar nu se ştie unde.
     Şi-a amintit! Dar a uitat... Unde e el? De ce se face iar frig? Unde a dispărut  toata lumina şi căldura? S-a trezit.. Era tot acolo. Totul fusese o iluzie.
      E atât de frig, iar lumina e atât de departe... Oare va reuşi vreodată să scape din pustiul ăla?
      "Am murit deja?" Copila a reuşit să-şi mişte câteva degete. Atunci a realizat că era complet acoperită de zăpadă. A deschis ochii. Nu se mai vedea nimic. Cerul se pierduse, iar vântul se auzea vuind.
         O ultimă lacrimă. Un ultim strigăt. O ultimă suflare...

Thursday, December 1, 2011

© 1 Decembrie!- La multi ani, Romania!

    La multi ani tuturor romanilor de pretutindeni! :D
    Astazi a fost 1 Decembrie. inca un an a mai trecut pentru tara noastra.
     Ce inseamna cu adevarat ROMANIA? Ei bine, Romania inseamna peisaj, frumusete, traditie si splendoare. Romania nu inseamna Traian Basescu, Elena Udrea si Mircea Geoana. :) Multi romani ar trebui sa stie asta, pana si eu ar trebui sa tin mai mult cont de lucrurile astea. Spun asta, pentru ca, la fel ca voi, unii dintre voi, ma simt dezamagita de cum e in tara noastra acum. Si, desi afirm ca nu sunt asa mare patrioata, si ca nu ma intereseaza asa mult, de fapt, e dureros sa vezi ca o tara frumoasa ca a noastra e calcata in picioare. Stiu, e urat si necuviincios sa te porti asa cu un popor, care a trecut prin incercari grele pentru a fi ceea ce este astazi. E greu si sa vezi ca alte popoare ne considera tigani si hoti. Noi, romanii, nu suntem deloc asa, si stim asta. Cu toate astea, nimeni nu i-a atitudine... Toata lumea vorbeste si nu face.
       In pofida lucrurilor scrise mai sus, Romania nu inseamna asta! Astazi, intorcandu-ma de la bunica mea, priveam pe geam si ma gandeam ca Romania este exact ca o fata neacceptata de nimeni, de care toti se folosesc cum vor. Tari precum Franta, ne vorbesc de rau, iar ea tace si inghite. Astazi a fost ziua ei, ziua noasta, a tuturor romanilor, insa nimeni nu-si spune "La multi ani!" pe strada. Toti se comporta ca si cum azi e doar o zi.   E adevarat ca ma intreb "de ce?", dar stiu ca nu voi primi niciun raspuns...
         V-ati intrebat vreodata, de ce ne-am nascut in Romania? De ce tocmai aici? Eu m-am intrebat, si am ajuns la concluzia ca poate suntem aici ca sa facem ceva pentru tarisoara asta. Avem atatea valori frumoase, avem munti, avem paduri, avem biserici, avem de toate oameni buni... Nu o sa mint, si eu vreau sa plec in alta tara, dar asta nu inseamna ca uit cine mi-e mama. Macar daca plecam, haideti sa nu ne facem de ras "mama", pentru ca tot noi avem de suferit.
          Dragi cititori, azi a fost si ziua voastra sa stiti, asa ca "la multi ani!", iar pe langa acest lucru, va rog sa puneti o vorba buna la bunul prieten din viitor care se va naste tot unde traiti si voi.
La multi ani, Romania!

Monday, November 21, 2011

© Would you stay with me?

       Here I am. In this creepy room. I am looking through the window. Fog. Fog here, fog everywhere. I cannot find a piece of serenity. I don`t know if I`m sad or happy.
       I`ve been laying in this bed for plenty of hours but nothing happened. It`s just me and this silent room. Sometimes I see your face, sometimes it`s too blurry to see it again. Would you listen to my song? I wanted to sing but my guitar broke... I wanted to yell, but my voice couldn`t say anything. I tried to catch the sounds of my voice, but they fade away.
        Suddenly, my bed started to float. I felt that I am somewhere far away. Maybe on the ocean, or a sea... I heard the sounds of two seagulls and I smiled. In that moment I knew that I am somewhere far away from my room. I opened my eyes. Round and round me was only water. I looked above me. There was the sky... I felt the warming of the sun covering me, then came into my skin. Finally, I felt it into my heart. It was like a huge hug in such a lovely atmosphere.
        I tried to touch the water, but when I was about to do it something strange happened. My dear sky, where have you gone?
       I woke up. I am in my room. It`s dark now... I see your face now, it`s here. Please, would you stay with me? The fog blinds me...

Sunday, October 9, 2011

© E toamnă...

   E toamnă. E toamnă afară. E toamnă în casă. E toamnă în suflet.
    Plouă... E-o ploaie tânără, abia ajunsă în inimile stinse ale oamenilor. Nicio pasăre nu se mai opreşte acum la geamul meu să-mi cânte şi nicio rază nu mai pătrunde prin jaluzelele deschise.
     O bancă stă tristă lângă un copac. În juru-i nu-s decât frunze moarte. Nu se mişcă nimic, nimeni nu mişcă nimic, nimicu-i singurul ce mişcă.
      Se-adună mii şi mii de gânduri printre mii şi mii de frunze şi mii şi mii de copaci pustii.
      De te-ai rupe în milioane de bucăţi te-aş căuta printre frunzele moarte şi te-aş lipi la loc, dar dacă ar fi să pleci, te-aş lăsa să te duci cu toamna... De-aş găsi printre-atâtea lacrimi înalte un drum spre o rază de soare, ti-aş aduce-o ţie toată. Aş vrea să te mai văd zâmbind fără să plângi apoi... Dar acum e toamnă, iar eu nu pot sa te ajung cu un zâmbet primăvăratic, căci tu aştepţi iarna apoi primăvara. Mi-e dor de-o îmbrăţişare caldă şi de-un sărut aprins la fel cum mi-e dor de-o rază lină.
      E toamnă acum, iar vara e departe. Mi-e teamă că n-o să te mai văd uneori şi c-o să-mi dai drumul la mâna caldă care te strânge tare. Nu mi-e teamă de toamnă cât mi-e teamă de suferinţa ei. Căci sufletul ei e pustiu, căci numai roadele strugurilor o mai ajută să zâmbească. Şi aştept să apară zâmbind, căci azi e tristă. Şi azi, şi mâine, şi poate şi poimâine...
   

Tuesday, September 20, 2011

©Love the way you love me

 I love that you love me.
 I love how you love me.
 I love when you love me.
 I love the way you kiss me.
 I love the way you hold my hand.
 I love the way you touch me.
 I love the love you give me.
 I love the way you trust me.
 I love that you understand me.
 I love how I am loving you.
 I love the love I feel when you love me.
 I love you when you smile.
 I love you when you laugh.
 I love you when you are serious.
 I love you when you sleep.
 I love you when you`re confused.
 I love you when you look at me.
   
        I just love that I loved you before, love you now, love you forever. :)

Thursday, September 8, 2011

© School time.

     Abia cu 4 zile inainte de inceputul unui nou an scolar, am realizat si eu faptul ca scoala chiar incepe. O_O Pana acum mi-am impus mie sa nu ma cred. :)) Parintii ma intreaba cum pot sa fiu asa de trista ca ma duc din nou la scoala, cand de fapt, la sfarsitul clasei a IX-a am plans? :)) Ei bine, raspunsul e simplu : scoala se terminase exact cand era cea mai mare distractie, iar acum m-am obisnuit in vacanta.
        Va trebui sa renunt la trezirile la 12-1 in fiecare zi si voi incerca din greu sa ma trezesc la 8:30. Sunt sigura ca in primele saptamani voi blestema telefonul mobil cu tot cu alarma lui si sper sa nu care cumva sa zboare pe geam [o sa ma asigur ca am geamul inchis].
           Va trebui sa nu mai stau atata sa lenevesc in fata calculatorului jucandu-ma sims, uitandu-ma la Family Guy sau vorbind pur si simplu pe mess. Acum o sa intru pe acel program numit Microsoft Office Word ca sa fac referate la religie. =)
        Ok, lasand la o parte gluma, scoala nu e chiar atat de rea. O sa am multe de facut si astfel voi uita anumite lucruri de care imi faceam griji in vacanta pentru ca pur si simplu n-am timp si chef sa ma mai gandesc. Si da, poate o sa sufar grav dupa soarele si caldura verii, dar totusi, am 3 anotimpuri de care sa ma bucur. Chiar nu mi-a placut niciodata toamna pentru ca e melancolica si trista, dar cateodata e exact asa cum ma simt si eu. Voi adora sa stau in ora de fizica, mate, biologie sau chimie [nu le suport] cu capul pe banca si sa vad cum ploua. Probabil imi voi strecura si o casca in ureche data la volum mic si clar m-am pierdut.
         Apoi va veni iarna. <3 Timpul sa impodobim bradul in clasa, sa bagam scuze ca e frig si nu putem face sportul afara, si sa cantam Feliz Navidad pe coridoare. Bine...poate asta e si anotimpul cand trebuie sa dam nenorocitele alea de teze, dar ma voi descurca eu. :D
          Primavara insa e cea mai frumoasa. Incepem sa "ne trezim", iar timpul frumos de afara te face sa te gandesti instantaneu la vacanta de vara [de care probabil o sa-mi fie ingrozitor de dor].
           Si in plus, cine spune ca nu poti face ceea ce faci vara si in timpul scolii? Pot lenevi frumos in weekend cu fundul pe scaunul de la calculator uitandu-ma la Family Guy, sau pot chiar sa ma duc la mare. Ce daca nu e vreme de stat in costum de baie si de facut baie in mare? Marea e frumoasa si cand e frig afara. :D
         

Monday, September 5, 2011

©So go ahead. Fall down. The world looks different from the ground !

  De ce trebuie să ne fie frică de nereuşită? Viaţa asta nu e deloc frumoasă. Mi-ar plăcea ca noi oamenii să fim capabili să acceptăm mai uşor faptul că nu există perfecţiunea. Chiar zilele trecute discutam cu un prieten despre ”fericire” şi îi explicam faptul că nu cred in fericire, deoarece fericirea este de fapt perfecţiunea. Consider că noi asemănăm sentimentul de împlinire, siguranţă şi iubire cu fericirea. Nu putem avea totul. Mereu vor exista lucruri care sa nu ne ajungă. Mereu vor fi lipsuri.
      Eu de exemplu am prieteni, am un iubit care mă iubeşte, am o familie unită, mă descurc la şcoală, dar nu mă simt ”fericită”. Mă simt mulţumită de ceea ce am. În acelaşi timp, îmi lipsesc anumite persoane, anumite momente din viaţă, cateodată anumite lucruri materiale. Dacă nu aş fi avut acest sentiment de gol, atunci aş fi putut fi cu adevărat fericită.
        Ideea postului meu de azi este însă ”căzăturile” sufleteşti pe care le avem din când în când. Aş vrea să devenim capabili să le acceptăm şi să ne ridicăm. Exact cum am spus mai sus nu putem fi fericiţi! Putem fi doar mulţumiţi. Am trecut de multe ori prin asta. A murit bunicul meu, am pierdut oameni importanţi, am fost lăsată singură într-un colţ şi arătată cu degetul. Dar ştiţi ceva? Am trecut peste tot ce-a fost atunci. În ultima vreme întâlnesc multe persoane care sunt triste. Le-am ascultat, am plâns cu ei în acelaşi timp, am încercat să-i înţeleg şi m-au întristat foarte tare poveştile lor. Sunt oameni care ştiu ce înseamnă cu adevărat să pierzi ceva important sau pe cineva drag.
        Postul acesta e pentru cei ca ei, care sunt trişti şi încearcă să găsească o mică scăpare din lumea aia rece în care se află. Mulţi alţii rănesc cu intenţie ascunsă şi nici măcar un simplu ”îmi pare rău” nu pot spune. Nu condamn pe nimeni, nu sunt în măsură să spun ceva ce nu ştiu în totalitate, însă îmi pare rău pentru cei care trebuie să sufere pe urma altora.
         Nu vă mai fie frică să ”cădeţi”. Exact cum probabil am mai scris într-un post mai vechi, bunicul meu îmi spunea mereu atunci când se întâmpla să cad de pe bicicletă, să nu mă mai plâng. Să mă ridic şi să mai încerc, pentru că doar aşa voi reuşi. Abia acum am realizat cu adevărat ce vroia să spună. Atunci mă supăram şi începeam să plâng.
           O căzătură este mereu o bună învăţătură de minte! Nu am vrut să aberez. Îmi pare rău dacă pentru anumite persoane am scris un post fără nicio logică şi mulţumesc celor care măcar îl citesc fără să spună ”e retardată”. Nu, nu sunt o retardată. Am şi eu, la fel ca toţi, un suflet, iar postul ăsta este special pentru pentru cei care cad din ce în ce mai jos.
           So go ahead. Fall down. The world looks different from the ground ! :)

Thursday, August 25, 2011

©The way I am...

       Imi pare rau pentru ca n-am stiut sa fiu cea mai buna prietena de pe Pamant. Imi pare rau ca nu te inteleg. Imi pare rau ca nu stiu sa ascult. Imi pare rau ca sunt trista din cand in cand. Imi pare rau ca-mi plac dramele japoneze si filmele romantice in care tipii fac serenade tipelor. Poate ai dreptate, poate chiar nu exista asa ceva.
      Imi pare rau ca sunt suparata atunci cand tu nu vrei ca eu sa fiu. Imi pare rau daca te sufoc. Imi pare rau daca te iubesc prea mult. Imi pare rau daca nu te apreciez asa cum iti doresti. Imi pare rau ca sunt o persoana care plange atunci cand simte ca asa trebuie. Imi pare rau ca nu sunt asa cum erai cu altcineva. Imi pare rau ca nu stiu sa zambesc prea mult si mereu. Imi pare rau pentru tot ceea ce sunt si nu iti place. Imi pare rau ca sunt defecta.
       Gandeste-te doar, ca intr-o zi, nu stiu cand, lumea va scapa de o persoana asa ca mine. Nu sunt perfecta si nici nu vreau sa fiu. Iarta-ma ca sunt... Nico...

Saturday, August 13, 2011

©Revolta!

       Sa zambim. Haideti sa zambim cand ne vine sa distrugem totul in jurul nostru. Haideti sa zambim cand ne prabusim in lacrimi. Haideti sa zambim cand moartea ne ma ia pe cineva drag. Haideti sa zambim cand nu mai avem nicio speranta. Haideti sa zambim cand am pierdut cea mai mare iubire din viata noastra.
      Dar ce-ati spune sa nu ne mai prefacem? Ce-ati spune sa nu ii mai sfatuim pe altii sa zambeasca atunci cand chiar nu e momentul de aratat dantura? Mi-ar placea sa vad o persoana care sa imi spuna "Plangi, te vei simti mai bine apoi." Oameni buni, plansul nu e o manifestare EMO. De ce trebuie sa ii catalogati pe cei sensibili EMO? De ce nu puteti privi niciodata in adancul sufletului unei persoane care sufera? Ganditi-va la o mama care si-a pierdut copilul intr-un accident de masina si plange. E cumva EMO daca plange in fiecare zi ca nu isi mai are odorul aproape? Ati innebunit cu totii!!! Societatea in care traim v-a facut s-o luati razna de tot!
      Ce invatam noi din lumea asta in care traim? Ca e bine sa faci sex peste tot, inclusiv la televizor, sau in fata webcam-ului ca apoi sa ajungi pe vreun site porno unde sa se uite toti OBSEDATII cum ti-o tragi tu cu nu mai stiu cine? Sunteti total bolnavi! Chiar credeti ca sexul e tot ce conteaza?
        Ce mai invatam? Ca daca furi si inseli poti sa devii ca si Columbeanu? Oamenilor...ati auzit si voi de Universitati? Mai treceti si pe acolo ca nu e greu. Lasati dracu fetelor, sexul oral sefilor ca nu asa castigati respect! Repet, sunteti cu totii bolnavi!
         Va place sa va bateti joc de persoanele care va iubesc, nu-i asa baietilor? Nu va mai plac fetele cuminti care tin la voi, vreti curve cu care sa v-o trageti de fiecare data cand aveti chef. O sa ramaneti cu curvele!
         Cine mai tine cont de prietenie in ziua de azi? Poate Papa Ioan Paul Al Doilea care e mort saracu [Dumnezeu sa-l ierte!], ca atlii nu stiu ce e aia. Ma imprietenesc cu o tipa ca sa ii fur iubitu apoi o dau dracu. FRUMOOOOS! Sau imi arunc prietenii buni la gunoi pentru un[o]tip[a] cu care mi-o trag. Caci desigur, totul are legatura cu sexul. :)
      Ati auzit de carti? Ati auzit de natura? Da, de natura sigur ati auzit, caci probabil sigur va place sa v-o trageti prin boscheti.
       Treziti-va oameni buni si lasa-ti comportamentul de animale in calduri in trecut, acolo unde ii e locul si reveniti-va! Daca va place sa fiti asa, atunci e vai de capul vostru. In curand o sa uitati si sa mancati doar ca sa faceti sex si sa va bateti joc de altii.
        Decat sa traiesc intr-o lume ca asta, mai bine nu ma mai nasteam! Rusine sa va fie. :)

Tuesday, July 12, 2011

©Aminteşte-ţi de mine.

Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fulg de nea. Nu traiesc mult, pentru ca atunci cand voi ajunge pe pamant, ma voi topi. Nu ma prinde in mana ta, pentru ca voi muri in bratele tale. Lasa-ma sa cad usor, caci nu vreau sa mor dintr-o data. Ce-ar fi sa nu te uiti la mine cand te voi parasi? Nu vreau sa plangi. Nu vreau sa tipi sau sa te simti rau. Eu sunt aici acum, dar stii... peste ceva timp, nu voi mai fi.
Inchide ochii. Aminteste-ti de mine. Imagineaza-ti ca sunt un fluture. Lasa-ma sa zbor fara sa ma lovesc de ceva. Nu ma prinde in mana ta, caci ma voi simti sufocata. Priveste-ma cum zbor. Sunt pentru prima data in aer. Sunt aici si zbor, iar tu ma privesti zambind. Nu rupe vraja, caci atunci cand voi muri iti va parea rau.
Inchide ochii, fiinta blanda. Nu-ti fie teama sa te apropii de ce simti. Nu-ti mai aminti cine sunt eu. Aminteste-ti cine esti tu. Te rog, mai zambeste o data, dar nu deschide ochii. Simti cum te cuprind usor in brate? Sunt aici acum, nu vreau sa-ti fie teama. Gandeste-te ca suntem doar noi doi aici, in ploaie. Chiar daca e frig, nu trebuie sa iti pese. Strange-ma in brate.

Sunday, July 10, 2011

©Înapoi în timp.

                Deseori stăteam pe iarbă privind cerul de un albastru uimitor. Mă miram de splendoarea sa şi visam să-l pot atinge într-o zi. Desigur că nu spuneam nimănui acest gând al meu, căci vroiam să fie doar al meu. 
                Bunica, grijulie ca întotdeauna, îmi striga să mă ridic de pe jos că am să-mă-nverzesc toată. Bosumflată şi puţin nerăbdătoare, mă ridicam uşor de pe iarbă care îmi gâdila picioarele fine şi descoperite, parcă aşteptam ceva, când, deodată, am auzit glasul acela blând care mă salva mereu.
                 ” Lasă măi femeie fata în pace, că nu face nimic rău. Stă şi ea pe iarbă.”
                  Mustăcind, m-am aşezat la loc pe iarbă zâmbind, mulţumită că cineva acolo m-a scăpat iar de a intra în casă, unde era prea răcoare pentru ziua aceea superbă de vară. Bunicul ştia mereu ce-mi doresc şi ce trebuie să facă pentru ca eu să fiu mulţumită. Nu a aflat niciodată că visul meu cel mare era să ating cerul, dar sunt sigură că dacă i-aş fi spus ar fi zâmbit.
                   Am zăbovit acolo câteva minute, după care m-am decis că e momentul să ies la joacă. Nimeni nu mă mai scotea din drum să vin acasă nici măcar ca să mănânc, ci mă întorceam noaptea moartă de foame si obosită. Bunica mă aştepta mereu cu mâncarea caldă, spunându-mi blând că iar am stat prea mult afară la joacă şi am uitat să mai trec pe acasă. Eu o ascultam şi în acelaşi timp mâncam cu poftă, căci mare mai era foamea pe capul meu.
                  ”Gata, te-ai hotârât să vii acasă?” 
                  ” Hai măi bunicule că nu am stat chiar aşa de mult.”
          Bunicul începea să râdă, iar eu, bosumflată, mâncam mai departe. După ce isprăveam cu mâncatul, mergeam afară pentru a arunca o ultimă privire cerului. Stelele străluceau, iar luna le acompania cu lumina sa blândă. Îmi doream aşa de mult să ţin o stea în mână... Bunica mă chema în casă, căci era prea târziu, iar eu, înainte de culcare mergeam în camera bunicului, îl sărutam pe obraz şi îi spuneam veselă: ”Noapte bună, bunicule!”, iar el îmi răspundea la fel...

Wednesday, June 29, 2011

A Millionaire`s First Love

"Nothing is more important than the true love of your heart."
         

                 A Millionaire`s First Love Quotes:

Kang Jae-kyung:"-Never seen it before."      
Eun-Hwan : " - What? "
Kang Jae-kyung:"-A girl cooking. "
                   

Kang Jae-kyung:"- I haven`t even told her that I like her"     
 The Doctor:"-She can't afford to be upset or surprised. And love can kill her.  If she gets too happy or excited her heart could stop."
 Kang Jae-kyung:" No. No way. That`s bullshit!"


Eun-hwan:"- I like you so much. You made me worry to death. Right? "
Kang Jae-kyung:"- You missed one. I'd like to keep you by my side all day."

  Eun-hwan:"-I`m so happy that I think I`m going to hell."
  Father:"-What are you talking about?"
  Eun-hwan:"-I`ll end up hurting him. Knowing that, I miss him. I wanna hold his hands and be with him. What makes me happy now will hurt him later."
  Father:"-Don`t be afraid to be happy."
                                                                                       
    
 Kang Jae-kyung:"-Eun-whan! Eun-whan, stay with me. Fool. If it hurts, scream. Hold me and cry. Don't try to hide it.  It hurts me so much. I feel as if I'd die before you! "
 Eun-hwan:"-I'm scared, Jae-kyung. I'm so scared. My heart it`s broken. Because I love you enough fr my heart to burn."

  Kang Jae-kyung:" Wondering why I like you, I miss you. It`s a disease. It`s raining. The rain can`t cool down my love for you. If he stakes out a house for an hour he`s called a stalker. And I did that for two. When I`m with you at night it feels as if it were day."


 Kang Jae-kyung:"-Sorry that I couldn`t do anything for you."
 Eun-hwan:"-Fool! You`ve brought me happiness. I`m sleepy. Let me sleep for 3 minutes."
 Kang Jae-kyung:"-Eun-hwan..."
 Eun-hwan:"-Yeah..."
 Kang Jae-kyung:"-I love you."

                      Kang Jae-kyung:" Eun-hwan... it`s been over 3 minutes."



   

Sunday, June 26, 2011

© Trecutul trecutului tau.

           Da-mi mana ta. Hai sa visam din nou. Cine esti tu? Nu ma intereseaza. Cine sunt eu? Nu stii, caci tot nu ai aflat.
           Dar te rog, mai stai, inca nu am terminat. Mai stii cand era iarna? Mai stii cum ningea peste vise? Eu n-am uitat. Tu? Nu ma minti. Acolo undeva mai esti prins in trecutul trecului tau, nu-i asa?
           Iarta-mi neglijenta. Te-am lasat in spate atunci cand tu ma lasasei demult, nu-i asa? Nu sunt eu. Tu nu esti tu. Noi suntem ceva mai mult decat eu si tu. Pacat ca ai uitat cum ploua peste amintiri.
           Primele cuvinte? Nu, le-am uitat demult. Acum nu cunosc nimic decat acel "atunci"pierdut prin noaptea cand m-ai lasat in spatele trecutului. Nu-ti face griji. Nu sunt trista.
          Apropo, am uitat cine esti. Probabil ca si tu ai uitat cine sunt. Nu-ti face griji, nu ne vom mai cunoaste niciodata.
          Hai sa uitam ca ne-am cunoscut, hai sa schimbam trecutul si sa nu ne cunoastem niciodata, dar mai intai, te rog, pleaca.
         

Friday, June 24, 2011

Black Veil Brides - Fallen Angels





scream, shout
we are the fallen angels.
we .. in this ..
..some ..of the world
..earth like .. on
we …
of the ..take joy in who you are
we know how wings are ..
bridge:
we ..heaven and down the lonely hell
we only want to be ourselves.
http://www.hotnewsonglyrics.com/black-veil-brides-fallen-angels-lyrics.html
chorus:
we scream, we shout
we are the fallen angels.
we scream, we shout ohhh ohhh
too .. to see the road
no need to build this sorrow
we scream, we shout ohhh
we are the fallen angels.
follow the .. around ..his ..
the passion…
now you found yourself
we are the …the one to wish ..
across ..to find out ..
bridge:
we ..heaven and down the lonely hell
we only want to be ourselves.
chorus:
we scream, we shout
we are the fallen angels
we scream, we shout ohhh ohhh
too .. to see the road
no need to build this sorrow
we scream, we shout ohhh
we are the fallen angels.
scream , shout
we are the fallen angels.
scream, shout!
we are the fallen angels.
chorus:
we scream, we shout
we are the fallen angels
we scream, we shout ohhh ohhh
too .. to see the road
no need to build this sorrow
we scream, we shout ohhh
we are the fallen angels.
scream , shout
we are the fallen angels
scream, shout!
we are the fallen angels.

Friday, June 17, 2011

©Ani de liceu.

      Liceul. Locul unde stai o zi intreaga, iti faci nervi, te bucuri, razi, plangi si inveti. Nu demult stateam cu gandul la locul asta care mi se parea necunoscut. Parca ar fi fost o jungla plina de animale salbatice de la care nu stiu la ce sa ma astept. Cam asa priveam eu liceul acum un an, cand, la fel cum ar fi zis fosta diriginta :"eram in anii copilariei".
    Septembrie 2010. O curte plina de parinti, elevi si profesori. Noi, fosta clasa a IX-a D, actuala X D, eram stransi unii langa altii. Nu ne cunoasteam, e adevarat, dar ne zambeam si incercam sa ne imprietenim. Doamna diriginta statea linistita langa ceilalti profesori. Nimeni nu si-ar fi inchipuit cat de buna poate fi aceasta femeie cu noi. Prima zi de liceu e de neuitat. Cu teama am pasit pragul liceului si am intrat in clasa. Nu voi uita momentul ala, la fel cum nu voi uita nici expresiile fiecarui coleg/colega.
    Trecand de momentul primei zile de liceu [pentru ca totusi, abia s-a terminat clasa a IX-a], ajung la cele mai frumoase momente de pana acum. Clasa a IX-a a fost MAXIMA. :)) Fiecare clipa am simtit-o exact asa cum trebuia simtita. Si asta datorita prietenelor si colegilor. Da, stiu... nu e sfarsitul liceului [DOAMNE FERESTE!], dar tot parca s-a rupt ceva inauntrul meu. O sa imi fie dor de proful de logica, la orele caruia, pe langa faptul ca invatam, ne mai si amuzam. O sa imi lipseasca proful de mate, in caz ca pleaca si cu siguranta imi va fi aiurea fara profa de latina, daca nu vom mai face cu ea. Fiecare profesor are farmecul lui si parca sfarsitul clasei a IX-a l-a luat asa dintr-o data.
     De asemenea, imi vor lipsi clasele de a X-a, care acum trec a XI-a si vor invata de dimineata. Imi va fi dor de cei de la X D, care veneau aproape mereu pe la noi la clasa; nu cred ca ma voi obisnui fara clasa Ioanei [XC], pentru ca erau acolo langa noi, chiar daca se uitau ciudat tipii de acolo cand treceam pe langa ei; de XB ce sa mai zic, aici ma abtin ca nu eu trebuie sa comentez:))) ; iar in final imi va fi dor de X A, pentru ca sunt oameni de treaba acolo si va fi urat cand o sa ma mai uit pe geam, iar la coltul scolii nu vor mai fi ei acolo fumand.
     Ultima zi din clasa a IX-a [respectiv cea de astazi], a fost trista. Dimineata: premiere, apoi in clasa la facut poze. Coridoarele erau goale, nimeni nu urla pe acolo, niciun tip de-a 12-a nu era cu o cruce in mana spunand :"Tu, pupa crucea". Nu era nimeni in baie vorbind la telefon sau aranjandu-si parul. Nu statea nimeni la coltul scolii fumand. Nu trecea nimeni pe scari in gura mare. Era liniste totala. Desi soarele strabatea prin perdele si lumina coridoarele, ele parca erau moarte. Iubesc locul ala si e trist sa-l vezi gol.
     Deja mi-e dor de tine, clasa a IX-a, dar sunt sigura ca si la anu` vor fi multe alte momente frumoase si, la anu` pe vremea asta, voi scrie un nou post despre sfarsitul clasei a X-a. :)
     Dragi cititori, desi mi-e greu, pot spune urmatorul lucru: totul are un sfarsit, dar sfarsitul este doar un nou inceput. :)



                                                                                                                   Nico...

Sunday, May 29, 2011

©Prietenii adevarati.

 Imi iubesc prietenii. De ce? Pentru ca sunt mereu acolo langa mine cand am nevoie de ei. Pentru ca stiu sa ma aprecieze si nu ma lasa niciodata in urma. Pentru ca ma sustin si ma indeamna sa fac ceea ce-mi dicteaza sufletul. Pentru ca nu ma mint si imi spun adevarul cand e nevoie. Pentru ca nu se prefac atunci cand nu le place ceva la mine. Pentru ca nu m-ar abandona niciodata pe o margine de drum sau in mijlocul unei paduri intunecate.
  Ii iubesc pentru ca ma asculta si ma ajuta cu ce pot ei mai bine. Ii iubesc pentru ca sunt amuzanti si imi povestesc tot felul de peripetii. Ii iubesc pentru ca pot fi cele mai serioase persoane de pe pamant atunci cand e nevoie. Ii iubesc pentru ca ma tachineaza mereu si stiu sa aiba grija sa faca asta in asa fel incat sa nu ma supar.
   Ii iubeam si pe cei vechi. E drept ca nu i-am pierdut chiar pe toti, insa majoritatea au preferat prezenta altor persoane decat a mea. Nu-i nimic. Nu sunt suparata pe ei. Era o vreme cand nu stiam ce inseamna sa ai prieteni. O perioada destul de indelungata plina de singuratate si incercari disperate de a face ceva sa nu mai fie asa. Degeaba. Eram doar eu si umbrele care ma urmareau peste tot.
   Acum, lucrurile s-au schimbat. Nu mai sunt fraiera de atunci si nici copilul naiv care sa cerseasca prietenie disperata in stanga si in dreapta. Acum nu mai astept nimic de la nimeni. Daca mi-esti prieten si consideri ca altcineva iti poate fi mai bun prieten decat sunt eu, sau daca pur si simplu nu mai vrei prietenia mea atunci e ok. Poti sa pleci. Poate ca voi plange, dar pana la urma ma voi descurca. Ma poti lasa singura daca asta e ceea ce vrei, dar stii, macar sa nu uiti ca demult, prietenia noastra era frumoasa.
     Prietenii mei sunt aici pentru mine, la fel cum si eu sunt aici pentru ei. Hei voi, cei care cititi postul asta si-mi sunteti apropiati, sa stiti ca va iubesc. Da, va iubesc pentru toate motivele pe care le-am enumerat la inceput. Va iubesc si va multumesc ca stiti sa fiti prieteni cu adevarat.
    Pentru voi, ceilalti, care v-ati batut joc de prietenie, care n-ati apreciat si care ati stiut doar sa dati cu piciorul, sper sa realizati intr-o zi ca nu tot ce e frumos e si bun. Va multumesc ca demult mi-ati fost prieteni. Acum, e treaba voastra ce faceti. Ma tem ca nu mai sunt aici pentru voi si nici nu voi mai fi. :)

Monday, May 23, 2011

© Tango in noapte.

    Noapte. Liniste. Ploaia cade linistita. Stropii lovesc geamul camerei unde ea doarme. 
     Inauntru. Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme. Parul ei blond este ravasit, iar mana dreapta ii sta pe pantec. Respira usor, iar un fir de par ii aluneca pe fata.
      Afara. Un vant puternic deranjeaza frunzele copacilor pentru cateva secunde. Noaptea incepe sa zumzaie, stropii se imprastie inspaimantati peste tot, iar potopul se dezlantuie.
       Inauntru. Ea doarme linistita, cand, un fulger rozaliu ii lumineaza chipul. O tresarire brusca, un icnet slab, acum, e treaza. Isi ridica usor pleoapele grele si isi da suvita rebela de pe fata. "E aici."
       Se da jos din pat usor, apoi porneste spre fereastra. Un alt fulger ii lumineaza chipul, iar ea zambeste incantata.
       Deschide usa balconului si iese in ploaia dezlantuita. E imbracata doar intr-o rochita scurta, dar nu-i e frig. Ploaia n-o atinge, vantul n-o remarca decat atunci cand isi deschide bratele si sopteste doua cuvinte stiute doar de ea. Vantul se opreste. Fata se apropie de balustrada. Priveste in jos, iar zambetul ei incantat se transforma intr-unul satisfacut. 
     Acolo. Era el. O privea serios, iar ochii lui scaparau franturi ale dorintei pe care o purta cu el. Ploaia nu-l atingea. 
    Nerostind nimic, insa totusi rostind, fata il indeamna sa se apropie. O adiere brusca, un icnet slab, si el ii atinge  chipul angelic. Se privesc in ochi. Ploua. Fulgera. Un tunet da startul dansului, iar el ii ia mana firava, ii cuprinde talia si tango-ul incepe. Lumina din ochii ei este atintita pe intunericul ochilor lui. El nu zambeste, ea este incantata de trupul lui care o cuprinde. Fiecare miscare e plina de pasiune.
      - Stiam ca o sa vii. i-a spus ea, insa buzele sale au ramas neclintite.
      - Stiam ca o sa ma astepti, domnita.
      - De ce esti trist?
      - Pentru ca e furtuna.
      - Mereu aduci furtuna, tu o prevestesti, tu o intarati, tu o opresti.
      - Sunt doar o iluzie, stii?
      - Nu-mi pasa.
      - O sa ma urasti pentru faptul ca nu sunt om?
      - O sa te iubesc pana cand voi muri, iar respiratia ta imi va purta cenusa peste ocean.
     Ea zambeste. El o saruta. Un fulger lumineaza balconul, iar tunetul anunta sfarsitul dansului.
      - Nu poti pleca. ii spune fata, agitandu-se.
      - Dar nici nu pot ramane.
     Intelegandu-i vorbele, se retrase usor din bratele lui si se duse doi pasi in spate. O lacrima se nascu din ochiul ei, dar ea zambind ii spuse :" Du-te."
     El doar o privea. Nicio expresie pe chipul sau nu se intrezarea. O adiere usoara, un icnet slab, el a plecat. Fata s-a asezat pe jos, iar acum, ploaia o atingea, dar vantul nu mai era. Plecase si de data asta si astfel, un tango in noapte se terminase.
     Inauntru.Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme.

Saturday, May 21, 2011

© În braţele elementelor.

Mi-am aruncat privirea în balta de Foc a inimii mele...
Tu, element caracteristic mie, mă faci să tremur când m-atingi.
Aş vrea căldura-ţi să ţi-o simt mereu, dar nu în valuri de scântei.
Mă alini atunci când plâng şi îmi dai putere atunci când mă ridic.
TU! Element caracteristic mie, aruncă-ţi vălul peste mine 
Şi lasă-mă să respir focul care îmi dă putere.
Şi dacă ei mă rănesc, apără-mă tu, căci,
Te iubesc.





Mă-ntorc spre a mea rivală şi doar şoptesc:
Tu, Apă, stai departe de mine.
Nu-ţi arunca al tău val de cristal peste mine,
Ci foloseşte-l pentru a mă proteja de tine.
Îngâduie-mi să m-aplec în faţa puterii tale şi-apoi...
Dă-mi drumul căci mă stingi.
Ia-ţi a ta putere din faţa mea,
Pleacă, căci mă răneşti.
De te vei hotărî să mă aperi, atunci...
Iubeşte-mă.



Şi-acum ne întâlnim mărite Pămant.
Cu-a ta putere mă sufoci...
M-arunci, m-aduci, m-aduni de jos.
Mă învelesc cu-a ta pătura de verde.
Mă ştrangulezi cu aromele tale ameţitoare şi-apoi...
Şi-apoi eu cad.
Şi totuşi, îmi zâmbeşti uşor şi mă laşi pe jos.
Vei fi acolo când mă voi trezi.
Ştiu asta căci tu...
Mă iubeşti.



În final simt cum mă înalţ.
Da, eşti aici... Tu, Aer!
Simt cum mă ridici şi-mi deschizi o poartă către vis.
Mă laşi să alerg prin tine şi nu-mi permiţi să cad.
Simt cum vibrez în mâinile tale puternice.
Nu o să cad, căci acum îmi cresc aripi şi sunt puternice.
Nu mă vei uita. Nu mă vei abandona.
Pentru că tu...
Mă vei iubi.


Thursday, May 19, 2011

©Tired of this shit.

  Oficial m-am saturat. :)) Stari de nervi in fiecare zi, certuri, nemultumiri, indiferenta, si lista poate continua, dar nu am cheful necesar sa o continui. :))
  De cand a inceput saptamana asta o tin intr-o continua agitatie interioara si exterioara. Imi pun intrebari care n-au nicio logica si ma cert cu persoane care totusi n-au facut nimic, dar eu ma enervez pe ele. Se poate spune ca fiecare gest sau fiecare vorba care-mi suna mie a tampenie, ma scoate din sarite. :))
  Ok, sunt un vulcan activ gata sa erupa. Nu e ca si cum nu te mai poti intelege cu mine, ca poti, doar daca vreau si eu. Nu vreau sa aflu de ce ma comport asa. Poate e scoala, poate e stresu, poate sunt ai mei, poate sunt prietenii, poate iubirea, poate gandul ca vine vacanta. Nu stiu. Poate sunt toate cele de mai sus. Si totusi, nu ma simt trista. Ma simt nervoasa. Nervi intinsi la maxim! :))
  Sunt curioasa totusi, cand nu o sa mai fiu asa. Probabil ca dupa ce se va termina saptamana, sau va dura mai mult. Nu stiu. Zilele astea am aflat tot felul de lucruri care m-au lasat fara cuvinte, dar m-am comportat cu indiferenta fata de ele. Incerc sa nu ma mai gandesc la ce mi se intampla. Poate ca daca nu ma mai gandesc, nu se mai intampla. :)) Nu... gresesc aici. Doar ca... I`m getting tired of this shit. E ok ca nu ma intreaba nimeni ce am. Nici nu-mi doresc sa ma intrebe cineva. Probabil ca m-as enerva. :))
  Problema se poate spune ca e la mine, dar seamana mai mult cu una de geometrie decat cu una personala. Imi aminteste de toate teoremele alea si cum stateam in clasa a 8-a si ma uitam ca vitelul la poarta noua in cartea de mate. Oricum, nu ca as fi facut ceva la mate. De obicei ma apuca rasu si inchideam cartea, punandu-ma apoi in pat si citind ceva interesant. Mda, nu sunt facuta pentru mate. Niciodata nu m-am inteles cu ea, dar nu ma asteptam sa ajung intr-un moment in care sa zic "mai bine rezolvam problemele alea nenorocite la mate, ca poate acum mi-ar fi fost usor sa aflu ce am". Poate ca nu e o analogie buna cea de mai sus, daca ar fi studiata de vreun filozof, dar asta e. Pana si Socrate mai facea greseli, eu de ce sa nu fac?
  Bun, hai sa-l lasam in masa pe Socrate, ca-i mort demult. Nu stiu de ce scriu postul asta? Poate pentru ca-m i place sa scriu. De cand am blogul mi-am propus sa nu ma plang de problemele mele in el. Blogul nu e facut ca sa te plangi, ci ca sa scrii lucruri interesante. Pe nimeni nu intereseaza cum s-a lovit X-ulescu la deget si i s-a umflat capul apoi [da, n-are nicio logica, dar nu ma contraziceti =))]. Deci cum spuneam, dragi cititori, nu ma plang.
  Sunt chiar uimita si NEplacut impresionata de starea mea de nervi continua. Mi-ar prinde bine o carte de psihologie. Poate aflu si eu ce am. :)))

Saturday, April 30, 2011

© Voi, morţi neputincioşi...

      Mă plimb încet printre morminte fumându-mi ultimul gând. E seară, dar nu mi-e frică. Voi, morţi neputincioşi n-aveţi ce rău a-mi face. Mă plimb, apoi mă opresc lângă un mormânt pe care scria :”Veşnic în amintirea noastră.” Încep să plâng. Mă intreb disperată ce e aia o amintire...
       Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi cu mine-odată. Nu! Voi nu sunteţi în stare decât să putreziţi acolo în sicriile voastre vechi.
        Îmi şterg lacrimile cu mâneca, iar machiajul mi se întinde pe toată faţa. Nu mă opresc din mers. Opreşte-te tu, vânt nemernic ce îmi arunci firele de păr în toate părţile! Nu mă vei face să mă-ntorc.
         Privirea mi-o aşez pe acel mormânt pe care îl cunosc atât de bine. Mă apropii, întind mâna, iar lacrimile-mi curg din nou. Afurisite să fiţi! Ajung acolo. Ating uşor crucea şi mă prăbuşesc. Genunchii-mi sângerează, iar pantalonii se crapă, lăsând firişoare de sânge să iasă timide din pielea-mi rănită. Tu! Cel de-aici! Cel care dormi şi nu ştii că mă doare. Mă auzi oare? Scrâsnesc din dinţi şi plâng în tăcere. Apoi, un fior îmi îngheaţă carnea şi-ncep să jeluiesc. Minute bune m-aud decât eu şi celălalt eu care-mi răspunde din zare.
      Mă abţin din plânsu-mi jalnic şi privesc în sus. S-a făcut noapte acum. Nu, nu mi-e frică pentru că voi, morţi neputincioşi n-aveţi ce să-mi faceţi. Mi-e frică doar de mine că aş putea să vă deranjez. Simt că sunt o intrusă aici. Eu sunt vie, eu respir, eu simt durere, în schimb ce voi... voi sunteţi doar nişte cadavre.
       Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! Mă uit la un mormânt unde se află o poza cu un bărbat zâmbind. De ce te uiţi la mine ca şi cum ai înţelege? Eşti un neputincios. Oare carnea ta a putrezit de tot? Nu... nu vreau să ştiu, căci altfel, imagini sadice cu cel ce doarme acolo mi se vor implanta în creier şi voi vedea pe cerul ce mă veghează cum se va descompune acel ce mi-era drag încă de la facere-mi.
        E frig, tremur şi mă ard genunchii-mi roşii. M-ăşez pe-o piatră de lângă un mormânt necunoscut. Privesc în gol şi simt că s-au trezit. Priviri piezişe, fantasme mă înconjoară. Mă ghemuiesc pe piatra şi îmi inchid fermoarul de la geacă. Mi-e frig, dar nu mi-e frică. Aud şoapte  depărtate şi ştiu că mă priviţi. Vă deranjează că sunt aici şi n-aveţi ce să-mi faceţi. Sunteţi neputincioşi!
       Nu mă doriţi aici, dar nici eu nu vă doresc aici. Ştiţi că cineva ca mine, viu, vă duce lipsa? Ştiţi că se chinuie zi şi noapte cu ideea că nu mai sunteţi acolo? Ştiţi oare voi, câtă durere aţi adus atunci când aţi plecat?
Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi!
         Să nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de mine. Staţi acolo dupa mormintele voaste şi priviţi-mă cum plec. Mă îndrept spre poarta cimitirului. E mare şi e neagră. Nenorocitul vânt din nou a început să bată. În mijlocul mormintelor stau acum şi mi-arunc o privire spre crucea lui. Lacrimile se pornesc din nou, iar eu mă lupt cu vântul. Morţii mă privesc din umbră, iar şoaptele se-aud mai tare.
          Pornesc într-un sfârşit spre poarta ce mă aşteaptă îngrijorată. Când calc afară din cimitirul nopţii vântul se potoleşte, iar eu mă opresc. Privesc spre luna plina ce mă-ntovărăşează, apoi închid ochii. Ridic braţele spre cer şi strig: Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! . Tăcerea care urmează pentru cele trei secunde aproape că mă asurzeşte, apoi totul se dezlănţuie. Aud din cimitir doar strigăte şi jale, iar vântul a înnebunit de-a dreptul. Nu deschid ochii ci doar zâmbesc şi spun : aşa voi, morţi neputincioşi, PLÂNGEŢI că mi-e dor!!!

Thursday, April 28, 2011

©Long, long time ago...

           Ce-am fi daca n-am fi? Probabil ca am fi si apoi n-am mai fi. Cu cat trece mai mult timp, cu atat sunt mai mult placut [sau neplacut] impresionata de cursul vietii.
           Acum 10 ani viata mea era simpla: ma trezeam, mancam [dupa ce se ruga bunicamea de mine vreo 10 ore], apoi afara la joaca. Cu varamea, cu alta varamea, cu varamiu, cu prietenii, cu cine gaseam. Joaca toata ziua. N-aveam stres. Eram copil. Eram mica si nu ma gandeam la altceva decat la joaca. Daca ar fi sa ma gandesc la cateva jocuri ale copilariei o sa aleg preferatele mele : jucatul in remorca [era o placere sa stau toata ziua in remorca aia albastra si sa imi inchipui ca e casa mea], de-a v-ati ascunselea [era amuzant, dar ma enerva cand ma gaseau:))], tara,tara vrem ostasi [ce-mi mai rupeam mainile la jocul asta], plus altele... mii de jocuri. Daca as sta acum sa le spun probabil mi-ar trebui un alt post. :))
         Ca un copil naiv ce eram, ma suparam repede cand cineva radea de mine [chiar si in gluma] sau daca ma pacaleau [respectiv ca vine ursul din padurea in care ne jucam cateodata.].
         Primele mele amintiri ale copilariei sunt din diminetile in care bunicul meu [Dumnezeu sa-l ierte], ne ducea la gradinita pe mine si pe verisoara mea, Bianca, pe bicicleta. Cred ca de atunci incep sa-mi amintesc. De asemenea, doar cateva amintiri am in legatura cu gradinita de acolo. Stiu ca ne punea sa ne uitam la "Capra cu trei iezi" si ca eu eram mandra intr-o dimineata de noii mei adidasi, desi nu spuneam nimanui asta, chiar daca aveam impresia ca toti se uita la adidasii mei [paranoia!!! :)))) si nu, nu luasem etnobotanice]. Gradinita era totusi o cladire micuta si inauntru nu era cine stie ce, oricum nu am fost niciodata apropiata de cladirea aia. Eu una abia asteptam sa ajung acasa ca sa ma joc.
        Imi petreceam tot timpul cu Bianca si ea logic, isi petrecea tot timpul cu mine. Eram nedespartite, desi aveam momente cand ma enerva. :)) De asemenea, stateam si cu Adelina, o alta verisoara, care totusi era [si este] mai mare decat mine si Bibi cu vreo 4-5 ani. Chiar si asa, pe vremea aia cui ii pasa? Noi eram nedespartite chiar daca eu si Bibi aveam aceeasi varsta, iar Adelina nu. Astea sunt detalii care nu au logica asa ca ma voi opri. :)))
           Pe langa ele au mai fost 2 persoane cu care imi petreceam timpul, dar de ele voi aminti mai tarziu.






          Ca sa trec la a doua parte a postului meu, voi vorbi despre bunicul meu care, din pacate, a murit in octombrie anul trecut. Da, asta e realitatea. S-a dus... Nu pot sa accept inca ideea asta, dar o recunosc, desi ma lupt zi de zi cu mine insami sa o accept. As dori totusi sa fac o precizare : bunica imi este foarte draga si o iubesc mult, dar ea traieste, iar numele postului este "Long, long time ago...", asa ca nu voi vorbi despre ea in postul asta.
         Omul acesta, care a plecat de langa mine prea devreme [parerea mea], mi-a fost foarte drag si voi scrie despre el oriunde, voi spune despre el oricui si il voi pastra in inima mea pana cand ma voi duce si eu  la el.
         Stiu ca nu sunt singura care trece prin asta, si cu ocazia asta pot spune ca le urez condoleante celor care au trecut prin asa ceva [asta daca in caz va fi cineva care sa citeasca postul asta si e in situatia respectiva].
          Amintirile mele cu fiinta asta care a parasit lumea materiala sunt multe. Nu le voi spune pe toate. Voi spune doar cateva dintre ele. Imi amintesc de cum ma plimba in fiecare seara in brate prin gradina si eu stateam pe cu capul pe umarul lui. Caldura si dragostea care venea de la el ma imbratisa de fiecare data si eu ma simteam linistita, inchideam ochii si ma lasam purtata in brate. Nu auzeam decat sunetul pasilor lui lenti si frunzele. Vantul adia si trecea usor pe langa urechile mele, apoi se pierdea pentru cateva minute. El nu vorbea... eu nici atat. Eram obosita dupa o zi plina de joaca. Refugiul meu era in plimbarea din fiecare seara, linistea mea se gasea in bratele lui, iar gandurile mele erau sterse de vantul care adia mereu.
      Ma astepta in fiecare dimineata cu zambetul pe buze. Mancam cu el langa mine si ma simteam bucuroasa. Ma pacaleau ca imi pun cafea cand de fapt eu beam suc. :)) Ma striga sa vin sa mananc de pranz, pentru ca eu sigur eram pe drum cu ceilalti. Avea momente in care iesea la poarta, se aseza pe banca si ma privea zambind. Eu, ma suparam si ziceam sa se duca in casa ca nu ma pot juca cu el acolo, iar el radea si pleca spunandu-mi sa ma joc frumos.
          A muncit cateva saptamani bune ca sa imi faca cu mana lui o bicicleta. Dupa ce a terminat-o am fost atat de entuziasmata incat am iesit cu ea pe drum sa ma mandresc. Am invatat cu greu sa merg pe ea. El, ca de obicei, statea pe banca si ma privea. Eu incercam din greu si nu-mi iesea... cadeam, ma ridicam, plangeam de nervi, iar el radea si imi spunea zambind : "Nu renunta. Asa inveti. Doar daca incerci si nu renunti.". L-am ascultat si pana la urma am reusit.




             Partea a treia a postului meu face referire la persoanele alea 2 de care am zis ca voi vorbi mai tarziu. Una din ele este o verisoara, Corina, cu care am fost foarte apropiata pana la un moment dat. E trist faptul ca acum nici nu isi mai aminteste de mine [cred].
              Pe Corina nu o vedeam mereu, pentru ca ea venea pe la tara doar din cand in cand. Aveam noroc cand era vara si mai statea si ea o saptamana sau doua pe acolo. Cat era la tara, stateam amandoua pe afara, mancam impreuna, ne uitam la televizor sau pur si simplu ne jucam diferite jocuri [inventata de noi], de care nu imi mai aduc asa bine aminte.
            Aveam o papusa [baiat], careia ii pusesem numele Andrei [si la care precizez ca tineam foarte mult], iar intr-o zi Corina i-a cam storcit capul si i-a facut o mutra foarte ciudata, iar apoi zicea ca seamana cu Diavolul. Bineinteles ca eu m-am speriat atunci si mi-era si teama sa mai pun mana pe papusa aia, dar am depasit eu momentul pana la urma. :))
            Imi placea sa stau cu ea [desi Bibi nu prea o avea la inima], ne intelegeam bine, si mai ales ca ne vedeam rar asta ne facea sa fim apropiate cand ne intalneam. Normal ca imi parea rau cand trebuia sa plece, dar ma resemnam eu cu ideea pana la urma. Oricum se intorcea. :D




             Ultima persoana despre care voi vorbi in acest post este prietenul din copilarie pe nume Sebi. Aici e o poveste mai ciudata, pentru ca imi amintesc vag unele lucruri, insa, din fericire, mi le mai amintesc. Sebi era nepotul [si este] unei tanti de acolo care sta la 2 case de a mea [destul de aproape, avand in vedere ca de la mine din curte se vede la dansa in curte.]. Eu si Sebi stateam mult impreuna. Ne jucam apoi ne facea bunicamea de mancare [bine, el manca mai mult decat mine, pentru ca era un mancacios, dar asta e partea a doua.]
            Recunosc faptul ca mie una mi-a placut de Sebi cand eram mica. Nu stiu, cred ca era inevitabil sa nu-mi placa de el din moment ce stateam aproape in fiecare zi impreuna. Nu stiu daca mi-a prins totusi bine sa imi placa de el, pentru ca eram mica si naiva, de unde rezulta faptul ca eram foarte, foarte rusinoasa. Cand eram doar eu cu el [cum se intampla de obicei] ma simteam mai bine, dar atunci cand erau si altii nu prea aveam multe de spus. Poate si din cauza ca ceilalti stiau ca il plac si cateodata radeau de mine. El insa, a fost singurul care nu a ras de mine niciodata [desi poate era constient ca il placeam]. Sebi e cu 3 ani mai mare decat mine, deci si atunci cand eram mici el totusi era mai mare si se comporta altfel. Era mereu de treaba cu mine si atunci cand ma suparam ma impaca si ma facea sa rad. Mi-era imposibil sa nu-l plac.
        Amintiri legate de el poate sunt multe, insa timpul a trecut, iar memoria mea nu le-a putut pastra totusi pe toate. Stiu insa ca stateam si ne jucam in remorca, si in casa. Am asa vaga impresie ca la un moment dat ne-am si pupat pe gura [dar asta e ceva vag, nu mai stiu]. Stiu ca mi-a dat sa beau un ou crud ca eram racita, iar fata mea era gen "wtf? ce spui tu aici?:|" =)), dar a baut si el unul cu mine ca sa imi fac curaj sa beau.
        Acum, dupa 7-8 ani [sau chiar mai mult], l-am "regasit" ca sa zic asa, dar nu mai e acelasi Sebi pe care il stiam eu. E schimbat total, iar acest Sebi nu-mi place. Un lucru am aflat insa de la el : ca demult si el ma placea, chiar daca eu nu stiam. :) Acum lucrurile sunt diferite si da, stiu, oamenii se schimba, dar el a exagerat cu asta. :)))








      In concluzie, dragii mei cititori, se pare ca nu mai am nimic din ce aveam odata. Bunicul meu a murit, Corina nu ma mai baga in seama, Sebi e in lumea lui, iar Adelina nici nu mai vorbeste cu mine. Lucrurile sunt clare... Totusi, o am pe bunica si pe Bibi.
       Si uite asa stau eu aici singura, ascultand niste melodii triste si aducandu-mi aminte de mii si mii de chestii. Realizez inca o data ca nimic nu ramane neschimbat si acum sunt mai mult decat sigura ca unele schimbari dor. Dar, dragi cititori, viata merge inainte, amintirile au ramas... :)    Cu drag, Nico.