Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi cu mine-odată. Nu! Voi nu sunteţi în stare decât să putreziţi acolo în sicriile voastre vechi.
Îmi şterg lacrimile cu mâneca, iar machiajul mi se întinde pe toată faţa. Nu mă opresc din mers. Opreşte-te tu, vânt nemernic ce îmi arunci firele de păr în toate părţile! Nu mă vei face să mă-ntorc.
Privirea mi-o aşez pe acel mormânt pe care îl cunosc atât de bine. Mă apropii, întind mâna, iar lacrimile-mi curg din nou. Afurisite să fiţi! Ajung acolo. Ating uşor crucea şi mă prăbuşesc. Genunchii-mi sângerează, iar pantalonii se crapă, lăsând firişoare de sânge să iasă timide din pielea-mi rănită. Tu! Cel de-aici! Cel care dormi şi nu ştii că mă doare. Mă auzi oare? Scrâsnesc din dinţi şi plâng în tăcere. Apoi, un fior îmi îngheaţă carnea şi-ncep să jeluiesc. Minute bune m-aud decât eu şi celălalt eu care-mi răspunde din zare.
Mă abţin din plânsu-mi jalnic şi privesc în sus. S-a făcut noapte acum. Nu, nu mi-e frică pentru că voi, morţi neputincioşi n-aveţi ce să-mi faceţi. Mi-e frică doar de mine că aş putea să vă deranjez. Simt că sunt o intrusă aici. Eu sunt vie, eu respir, eu simt durere, în schimb ce voi... voi sunteţi doar nişte cadavre.
Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! Mă uit la un mormânt unde se află o poza cu un bărbat zâmbind. De ce te uiţi la mine ca şi cum ai înţelege? Eşti un neputincios. Oare carnea ta a putrezit de tot? Nu... nu vreau să ştiu, căci altfel, imagini sadice cu cel ce doarme acolo mi se vor implanta în creier şi voi vedea pe cerul ce mă veghează cum se va descompune acel ce mi-era drag încă de la facere-mi.
E frig, tremur şi mă ard genunchii-mi roşii. M-ăşez pe-o piatră de lângă un mormânt necunoscut. Privesc în gol şi simt că s-au trezit. Priviri piezişe, fantasme mă înconjoară. Mă ghemuiesc pe piatra şi îmi inchid fermoarul de la geacă. Mi-e frig, dar nu mi-e frică. Aud şoapte depărtate şi ştiu că mă priviţi. Vă deranjează că sunt aici şi n-aveţi ce să-mi faceţi. Sunteţi neputincioşi!
Nu mă doriţi aici, dar nici eu nu vă doresc aici. Ştiţi că cineva ca mine, viu, vă duce lipsa? Ştiţi că se chinuie zi şi noapte cu ideea că nu mai sunteţi acolo? Ştiţi oare voi, câtă durere aţi adus atunci când aţi plecat?
Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi!
Să nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de mine. Staţi acolo dupa mormintele voaste şi priviţi-mă cum plec. Mă îndrept spre poarta cimitirului. E mare şi e neagră. Nenorocitul vânt din nou a început să bată. În mijlocul mormintelor stau acum şi mi-arunc o privire spre crucea lui. Lacrimile se pornesc din nou, iar eu mă lupt cu vântul. Morţii mă privesc din umbră, iar şoaptele se-aud mai tare.
Pornesc într-un sfârşit spre poarta ce mă aşteaptă îngrijorată. Când calc afară din cimitirul nopţii vântul se potoleşte, iar eu mă opresc. Privesc spre luna plina ce mă-ntovărăşează, apoi închid ochii. Ridic braţele spre cer şi strig: Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! . Tăcerea care urmează pentru cele trei secunde aproape că mă asurzeşte, apoi totul se dezlănţuie. Aud din cimitir doar strigăte şi jale, iar vântul a înnebunit de-a dreptul. Nu deschid ochii ci doar zâmbesc şi spun : aşa voi, morţi neputincioşi, PLÂNGEŢI că mi-e dor!!!
No comments:
Post a Comment