Sunday, May 29, 2011

©Prietenii adevarati.

 Imi iubesc prietenii. De ce? Pentru ca sunt mereu acolo langa mine cand am nevoie de ei. Pentru ca stiu sa ma aprecieze si nu ma lasa niciodata in urma. Pentru ca ma sustin si ma indeamna sa fac ceea ce-mi dicteaza sufletul. Pentru ca nu ma mint si imi spun adevarul cand e nevoie. Pentru ca nu se prefac atunci cand nu le place ceva la mine. Pentru ca nu m-ar abandona niciodata pe o margine de drum sau in mijlocul unei paduri intunecate.
  Ii iubesc pentru ca ma asculta si ma ajuta cu ce pot ei mai bine. Ii iubesc pentru ca sunt amuzanti si imi povestesc tot felul de peripetii. Ii iubesc pentru ca pot fi cele mai serioase persoane de pe pamant atunci cand e nevoie. Ii iubesc pentru ca ma tachineaza mereu si stiu sa aiba grija sa faca asta in asa fel incat sa nu ma supar.
   Ii iubeam si pe cei vechi. E drept ca nu i-am pierdut chiar pe toti, insa majoritatea au preferat prezenta altor persoane decat a mea. Nu-i nimic. Nu sunt suparata pe ei. Era o vreme cand nu stiam ce inseamna sa ai prieteni. O perioada destul de indelungata plina de singuratate si incercari disperate de a face ceva sa nu mai fie asa. Degeaba. Eram doar eu si umbrele care ma urmareau peste tot.
   Acum, lucrurile s-au schimbat. Nu mai sunt fraiera de atunci si nici copilul naiv care sa cerseasca prietenie disperata in stanga si in dreapta. Acum nu mai astept nimic de la nimeni. Daca mi-esti prieten si consideri ca altcineva iti poate fi mai bun prieten decat sunt eu, sau daca pur si simplu nu mai vrei prietenia mea atunci e ok. Poti sa pleci. Poate ca voi plange, dar pana la urma ma voi descurca. Ma poti lasa singura daca asta e ceea ce vrei, dar stii, macar sa nu uiti ca demult, prietenia noastra era frumoasa.
     Prietenii mei sunt aici pentru mine, la fel cum si eu sunt aici pentru ei. Hei voi, cei care cititi postul asta si-mi sunteti apropiati, sa stiti ca va iubesc. Da, va iubesc pentru toate motivele pe care le-am enumerat la inceput. Va iubesc si va multumesc ca stiti sa fiti prieteni cu adevarat.
    Pentru voi, ceilalti, care v-ati batut joc de prietenie, care n-ati apreciat si care ati stiut doar sa dati cu piciorul, sper sa realizati intr-o zi ca nu tot ce e frumos e si bun. Va multumesc ca demult mi-ati fost prieteni. Acum, e treaba voastra ce faceti. Ma tem ca nu mai sunt aici pentru voi si nici nu voi mai fi. :)

Monday, May 23, 2011

© Tango in noapte.

    Noapte. Liniste. Ploaia cade linistita. Stropii lovesc geamul camerei unde ea doarme. 
     Inauntru. Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme. Parul ei blond este ravasit, iar mana dreapta ii sta pe pantec. Respira usor, iar un fir de par ii aluneca pe fata.
      Afara. Un vant puternic deranjeaza frunzele copacilor pentru cateva secunde. Noaptea incepe sa zumzaie, stropii se imprastie inspaimantati peste tot, iar potopul se dezlantuie.
       Inauntru. Ea doarme linistita, cand, un fulger rozaliu ii lumineaza chipul. O tresarire brusca, un icnet slab, acum, e treaza. Isi ridica usor pleoapele grele si isi da suvita rebela de pe fata. "E aici."
       Se da jos din pat usor, apoi porneste spre fereastra. Un alt fulger ii lumineaza chipul, iar ea zambeste incantata.
       Deschide usa balconului si iese in ploaia dezlantuita. E imbracata doar intr-o rochita scurta, dar nu-i e frig. Ploaia n-o atinge, vantul n-o remarca decat atunci cand isi deschide bratele si sopteste doua cuvinte stiute doar de ea. Vantul se opreste. Fata se apropie de balustrada. Priveste in jos, iar zambetul ei incantat se transforma intr-unul satisfacut. 
     Acolo. Era el. O privea serios, iar ochii lui scaparau franturi ale dorintei pe care o purta cu el. Ploaia nu-l atingea. 
    Nerostind nimic, insa totusi rostind, fata il indeamna sa se apropie. O adiere brusca, un icnet slab, si el ii atinge  chipul angelic. Se privesc in ochi. Ploua. Fulgera. Un tunet da startul dansului, iar el ii ia mana firava, ii cuprinde talia si tango-ul incepe. Lumina din ochii ei este atintita pe intunericul ochilor lui. El nu zambeste, ea este incantata de trupul lui care o cuprinde. Fiecare miscare e plina de pasiune.
      - Stiam ca o sa vii. i-a spus ea, insa buzele sale au ramas neclintite.
      - Stiam ca o sa ma astepti, domnita.
      - De ce esti trist?
      - Pentru ca e furtuna.
      - Mereu aduci furtuna, tu o prevestesti, tu o intarati, tu o opresti.
      - Sunt doar o iluzie, stii?
      - Nu-mi pasa.
      - O sa ma urasti pentru faptul ca nu sunt om?
      - O sa te iubesc pana cand voi muri, iar respiratia ta imi va purta cenusa peste ocean.
     Ea zambeste. El o saruta. Un fulger lumineaza balconul, iar tunetul anunta sfarsitul dansului.
      - Nu poti pleca. ii spune fata, agitandu-se.
      - Dar nici nu pot ramane.
     Intelegandu-i vorbele, se retrase usor din bratele lui si se duse doi pasi in spate. O lacrima se nascu din ochiul ei, dar ea zambind ii spuse :" Du-te."
     El doar o privea. Nicio expresie pe chipul sau nu se intrezarea. O adiere usoara, un icnet slab, el a plecat. Fata s-a asezat pe jos, iar acum, ploaia o atingea, dar vantul nu mai era. Plecase si de data asta si astfel, un tango in noapte se terminase.
     Inauntru.Un pat, o masa, un scaun, un televizor si un tablou. Pe patul acoperit de asternuturi albe, ea doarme.

Saturday, May 21, 2011

© În braţele elementelor.

Mi-am aruncat privirea în balta de Foc a inimii mele...
Tu, element caracteristic mie, mă faci să tremur când m-atingi.
Aş vrea căldura-ţi să ţi-o simt mereu, dar nu în valuri de scântei.
Mă alini atunci când plâng şi îmi dai putere atunci când mă ridic.
TU! Element caracteristic mie, aruncă-ţi vălul peste mine 
Şi lasă-mă să respir focul care îmi dă putere.
Şi dacă ei mă rănesc, apără-mă tu, căci,
Te iubesc.





Mă-ntorc spre a mea rivală şi doar şoptesc:
Tu, Apă, stai departe de mine.
Nu-ţi arunca al tău val de cristal peste mine,
Ci foloseşte-l pentru a mă proteja de tine.
Îngâduie-mi să m-aplec în faţa puterii tale şi-apoi...
Dă-mi drumul căci mă stingi.
Ia-ţi a ta putere din faţa mea,
Pleacă, căci mă răneşti.
De te vei hotărî să mă aperi, atunci...
Iubeşte-mă.



Şi-acum ne întâlnim mărite Pămant.
Cu-a ta putere mă sufoci...
M-arunci, m-aduci, m-aduni de jos.
Mă învelesc cu-a ta pătura de verde.
Mă ştrangulezi cu aromele tale ameţitoare şi-apoi...
Şi-apoi eu cad.
Şi totuşi, îmi zâmbeşti uşor şi mă laşi pe jos.
Vei fi acolo când mă voi trezi.
Ştiu asta căci tu...
Mă iubeşti.



În final simt cum mă înalţ.
Da, eşti aici... Tu, Aer!
Simt cum mă ridici şi-mi deschizi o poartă către vis.
Mă laşi să alerg prin tine şi nu-mi permiţi să cad.
Simt cum vibrez în mâinile tale puternice.
Nu o să cad, căci acum îmi cresc aripi şi sunt puternice.
Nu mă vei uita. Nu mă vei abandona.
Pentru că tu...
Mă vei iubi.


Thursday, May 19, 2011

©Tired of this shit.

  Oficial m-am saturat. :)) Stari de nervi in fiecare zi, certuri, nemultumiri, indiferenta, si lista poate continua, dar nu am cheful necesar sa o continui. :))
  De cand a inceput saptamana asta o tin intr-o continua agitatie interioara si exterioara. Imi pun intrebari care n-au nicio logica si ma cert cu persoane care totusi n-au facut nimic, dar eu ma enervez pe ele. Se poate spune ca fiecare gest sau fiecare vorba care-mi suna mie a tampenie, ma scoate din sarite. :))
  Ok, sunt un vulcan activ gata sa erupa. Nu e ca si cum nu te mai poti intelege cu mine, ca poti, doar daca vreau si eu. Nu vreau sa aflu de ce ma comport asa. Poate e scoala, poate e stresu, poate sunt ai mei, poate sunt prietenii, poate iubirea, poate gandul ca vine vacanta. Nu stiu. Poate sunt toate cele de mai sus. Si totusi, nu ma simt trista. Ma simt nervoasa. Nervi intinsi la maxim! :))
  Sunt curioasa totusi, cand nu o sa mai fiu asa. Probabil ca dupa ce se va termina saptamana, sau va dura mai mult. Nu stiu. Zilele astea am aflat tot felul de lucruri care m-au lasat fara cuvinte, dar m-am comportat cu indiferenta fata de ele. Incerc sa nu ma mai gandesc la ce mi se intampla. Poate ca daca nu ma mai gandesc, nu se mai intampla. :)) Nu... gresesc aici. Doar ca... I`m getting tired of this shit. E ok ca nu ma intreaba nimeni ce am. Nici nu-mi doresc sa ma intrebe cineva. Probabil ca m-as enerva. :))
  Problema se poate spune ca e la mine, dar seamana mai mult cu una de geometrie decat cu una personala. Imi aminteste de toate teoremele alea si cum stateam in clasa a 8-a si ma uitam ca vitelul la poarta noua in cartea de mate. Oricum, nu ca as fi facut ceva la mate. De obicei ma apuca rasu si inchideam cartea, punandu-ma apoi in pat si citind ceva interesant. Mda, nu sunt facuta pentru mate. Niciodata nu m-am inteles cu ea, dar nu ma asteptam sa ajung intr-un moment in care sa zic "mai bine rezolvam problemele alea nenorocite la mate, ca poate acum mi-ar fi fost usor sa aflu ce am". Poate ca nu e o analogie buna cea de mai sus, daca ar fi studiata de vreun filozof, dar asta e. Pana si Socrate mai facea greseli, eu de ce sa nu fac?
  Bun, hai sa-l lasam in masa pe Socrate, ca-i mort demult. Nu stiu de ce scriu postul asta? Poate pentru ca-m i place sa scriu. De cand am blogul mi-am propus sa nu ma plang de problemele mele in el. Blogul nu e facut ca sa te plangi, ci ca sa scrii lucruri interesante. Pe nimeni nu intereseaza cum s-a lovit X-ulescu la deget si i s-a umflat capul apoi [da, n-are nicio logica, dar nu ma contraziceti =))]. Deci cum spuneam, dragi cititori, nu ma plang.
  Sunt chiar uimita si NEplacut impresionata de starea mea de nervi continua. Mi-ar prinde bine o carte de psihologie. Poate aflu si eu ce am. :)))

Saturday, April 30, 2011

© Voi, morţi neputincioşi...

      Mă plimb încet printre morminte fumându-mi ultimul gând. E seară, dar nu mi-e frică. Voi, morţi neputincioşi n-aveţi ce rău a-mi face. Mă plimb, apoi mă opresc lângă un mormânt pe care scria :”Veşnic în amintirea noastră.” Încep să plâng. Mă intreb disperată ce e aia o amintire...
       Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi cu mine-odată. Nu! Voi nu sunteţi în stare decât să putreziţi acolo în sicriile voastre vechi.
        Îmi şterg lacrimile cu mâneca, iar machiajul mi se întinde pe toată faţa. Nu mă opresc din mers. Opreşte-te tu, vânt nemernic ce îmi arunci firele de păr în toate părţile! Nu mă vei face să mă-ntorc.
         Privirea mi-o aşez pe acel mormânt pe care îl cunosc atât de bine. Mă apropii, întind mâna, iar lacrimile-mi curg din nou. Afurisite să fiţi! Ajung acolo. Ating uşor crucea şi mă prăbuşesc. Genunchii-mi sângerează, iar pantalonii se crapă, lăsând firişoare de sânge să iasă timide din pielea-mi rănită. Tu! Cel de-aici! Cel care dormi şi nu ştii că mă doare. Mă auzi oare? Scrâsnesc din dinţi şi plâng în tăcere. Apoi, un fior îmi îngheaţă carnea şi-ncep să jeluiesc. Minute bune m-aud decât eu şi celălalt eu care-mi răspunde din zare.
      Mă abţin din plânsu-mi jalnic şi privesc în sus. S-a făcut noapte acum. Nu, nu mi-e frică pentru că voi, morţi neputincioşi n-aveţi ce să-mi faceţi. Mi-e frică doar de mine că aş putea să vă deranjez. Simt că sunt o intrusă aici. Eu sunt vie, eu respir, eu simt durere, în schimb ce voi... voi sunteţi doar nişte cadavre.
       Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! Mă uit la un mormânt unde se află o poza cu un bărbat zâmbind. De ce te uiţi la mine ca şi cum ai înţelege? Eşti un neputincios. Oare carnea ta a putrezit de tot? Nu... nu vreau să ştiu, căci altfel, imagini sadice cu cel ce doarme acolo mi se vor implanta în creier şi voi vedea pe cerul ce mă veghează cum se va descompune acel ce mi-era drag încă de la facere-mi.
        E frig, tremur şi mă ard genunchii-mi roşii. M-ăşez pe-o piatră de lângă un mormânt necunoscut. Privesc în gol şi simt că s-au trezit. Priviri piezişe, fantasme mă înconjoară. Mă ghemuiesc pe piatra şi îmi inchid fermoarul de la geacă. Mi-e frig, dar nu mi-e frică. Aud şoapte  depărtate şi ştiu că mă priviţi. Vă deranjează că sunt aici şi n-aveţi ce să-mi faceţi. Sunteţi neputincioşi!
       Nu mă doriţi aici, dar nici eu nu vă doresc aici. Ştiţi că cineva ca mine, viu, vă duce lipsa? Ştiţi că se chinuie zi şi noapte cu ideea că nu mai sunteţi acolo? Ştiţi oare voi, câtă durere aţi adus atunci când aţi plecat?
Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi!
         Să nu îndrăzniţi să vă apropiaţi de mine. Staţi acolo dupa mormintele voaste şi priviţi-mă cum plec. Mă îndrept spre poarta cimitirului. E mare şi e neagră. Nenorocitul vânt din nou a început să bată. În mijlocul mormintelor stau acum şi mi-arunc o privire spre crucea lui. Lacrimile se pornesc din nou, iar eu mă lupt cu vântul. Morţii mă privesc din umbră, iar şoaptele se-aud mai tare.
          Pornesc într-un sfârşit spre poarta ce mă aşteaptă îngrijorată. Când calc afară din cimitirul nopţii vântul se potoleşte, iar eu mă opresc. Privesc spre luna plina ce mă-ntovărăşează, apoi închid ochii. Ridic braţele spre cer şi strig: Ridicaţi-vă, voi, morţi neputincioşi şi plângeţi! . Tăcerea care urmează pentru cele trei secunde aproape că mă asurzeşte, apoi totul se dezlănţuie. Aud din cimitir doar strigăte şi jale, iar vântul a înnebunit de-a dreptul. Nu deschid ochii ci doar zâmbesc şi spun : aşa voi, morţi neputincioşi, PLÂNGEŢI că mi-e dor!!!

Thursday, April 28, 2011

©Long, long time ago...

           Ce-am fi daca n-am fi? Probabil ca am fi si apoi n-am mai fi. Cu cat trece mai mult timp, cu atat sunt mai mult placut [sau neplacut] impresionata de cursul vietii.
           Acum 10 ani viata mea era simpla: ma trezeam, mancam [dupa ce se ruga bunicamea de mine vreo 10 ore], apoi afara la joaca. Cu varamea, cu alta varamea, cu varamiu, cu prietenii, cu cine gaseam. Joaca toata ziua. N-aveam stres. Eram copil. Eram mica si nu ma gandeam la altceva decat la joaca. Daca ar fi sa ma gandesc la cateva jocuri ale copilariei o sa aleg preferatele mele : jucatul in remorca [era o placere sa stau toata ziua in remorca aia albastra si sa imi inchipui ca e casa mea], de-a v-ati ascunselea [era amuzant, dar ma enerva cand ma gaseau:))], tara,tara vrem ostasi [ce-mi mai rupeam mainile la jocul asta], plus altele... mii de jocuri. Daca as sta acum sa le spun probabil mi-ar trebui un alt post. :))
         Ca un copil naiv ce eram, ma suparam repede cand cineva radea de mine [chiar si in gluma] sau daca ma pacaleau [respectiv ca vine ursul din padurea in care ne jucam cateodata.].
         Primele mele amintiri ale copilariei sunt din diminetile in care bunicul meu [Dumnezeu sa-l ierte], ne ducea la gradinita pe mine si pe verisoara mea, Bianca, pe bicicleta. Cred ca de atunci incep sa-mi amintesc. De asemenea, doar cateva amintiri am in legatura cu gradinita de acolo. Stiu ca ne punea sa ne uitam la "Capra cu trei iezi" si ca eu eram mandra intr-o dimineata de noii mei adidasi, desi nu spuneam nimanui asta, chiar daca aveam impresia ca toti se uita la adidasii mei [paranoia!!! :)))) si nu, nu luasem etnobotanice]. Gradinita era totusi o cladire micuta si inauntru nu era cine stie ce, oricum nu am fost niciodata apropiata de cladirea aia. Eu una abia asteptam sa ajung acasa ca sa ma joc.
        Imi petreceam tot timpul cu Bianca si ea logic, isi petrecea tot timpul cu mine. Eram nedespartite, desi aveam momente cand ma enerva. :)) De asemenea, stateam si cu Adelina, o alta verisoara, care totusi era [si este] mai mare decat mine si Bibi cu vreo 4-5 ani. Chiar si asa, pe vremea aia cui ii pasa? Noi eram nedespartite chiar daca eu si Bibi aveam aceeasi varsta, iar Adelina nu. Astea sunt detalii care nu au logica asa ca ma voi opri. :)))
           Pe langa ele au mai fost 2 persoane cu care imi petreceam timpul, dar de ele voi aminti mai tarziu.






          Ca sa trec la a doua parte a postului meu, voi vorbi despre bunicul meu care, din pacate, a murit in octombrie anul trecut. Da, asta e realitatea. S-a dus... Nu pot sa accept inca ideea asta, dar o recunosc, desi ma lupt zi de zi cu mine insami sa o accept. As dori totusi sa fac o precizare : bunica imi este foarte draga si o iubesc mult, dar ea traieste, iar numele postului este "Long, long time ago...", asa ca nu voi vorbi despre ea in postul asta.
         Omul acesta, care a plecat de langa mine prea devreme [parerea mea], mi-a fost foarte drag si voi scrie despre el oriunde, voi spune despre el oricui si il voi pastra in inima mea pana cand ma voi duce si eu  la el.
         Stiu ca nu sunt singura care trece prin asta, si cu ocazia asta pot spune ca le urez condoleante celor care au trecut prin asa ceva [asta daca in caz va fi cineva care sa citeasca postul asta si e in situatia respectiva].
          Amintirile mele cu fiinta asta care a parasit lumea materiala sunt multe. Nu le voi spune pe toate. Voi spune doar cateva dintre ele. Imi amintesc de cum ma plimba in fiecare seara in brate prin gradina si eu stateam pe cu capul pe umarul lui. Caldura si dragostea care venea de la el ma imbratisa de fiecare data si eu ma simteam linistita, inchideam ochii si ma lasam purtata in brate. Nu auzeam decat sunetul pasilor lui lenti si frunzele. Vantul adia si trecea usor pe langa urechile mele, apoi se pierdea pentru cateva minute. El nu vorbea... eu nici atat. Eram obosita dupa o zi plina de joaca. Refugiul meu era in plimbarea din fiecare seara, linistea mea se gasea in bratele lui, iar gandurile mele erau sterse de vantul care adia mereu.
      Ma astepta in fiecare dimineata cu zambetul pe buze. Mancam cu el langa mine si ma simteam bucuroasa. Ma pacaleau ca imi pun cafea cand de fapt eu beam suc. :)) Ma striga sa vin sa mananc de pranz, pentru ca eu sigur eram pe drum cu ceilalti. Avea momente in care iesea la poarta, se aseza pe banca si ma privea zambind. Eu, ma suparam si ziceam sa se duca in casa ca nu ma pot juca cu el acolo, iar el radea si pleca spunandu-mi sa ma joc frumos.
          A muncit cateva saptamani bune ca sa imi faca cu mana lui o bicicleta. Dupa ce a terminat-o am fost atat de entuziasmata incat am iesit cu ea pe drum sa ma mandresc. Am invatat cu greu sa merg pe ea. El, ca de obicei, statea pe banca si ma privea. Eu incercam din greu si nu-mi iesea... cadeam, ma ridicam, plangeam de nervi, iar el radea si imi spunea zambind : "Nu renunta. Asa inveti. Doar daca incerci si nu renunti.". L-am ascultat si pana la urma am reusit.




             Partea a treia a postului meu face referire la persoanele alea 2 de care am zis ca voi vorbi mai tarziu. Una din ele este o verisoara, Corina, cu care am fost foarte apropiata pana la un moment dat. E trist faptul ca acum nici nu isi mai aminteste de mine [cred].
              Pe Corina nu o vedeam mereu, pentru ca ea venea pe la tara doar din cand in cand. Aveam noroc cand era vara si mai statea si ea o saptamana sau doua pe acolo. Cat era la tara, stateam amandoua pe afara, mancam impreuna, ne uitam la televizor sau pur si simplu ne jucam diferite jocuri [inventata de noi], de care nu imi mai aduc asa bine aminte.
            Aveam o papusa [baiat], careia ii pusesem numele Andrei [si la care precizez ca tineam foarte mult], iar intr-o zi Corina i-a cam storcit capul si i-a facut o mutra foarte ciudata, iar apoi zicea ca seamana cu Diavolul. Bineinteles ca eu m-am speriat atunci si mi-era si teama sa mai pun mana pe papusa aia, dar am depasit eu momentul pana la urma. :))
            Imi placea sa stau cu ea [desi Bibi nu prea o avea la inima], ne intelegeam bine, si mai ales ca ne vedeam rar asta ne facea sa fim apropiate cand ne intalneam. Normal ca imi parea rau cand trebuia sa plece, dar ma resemnam eu cu ideea pana la urma. Oricum se intorcea. :D




             Ultima persoana despre care voi vorbi in acest post este prietenul din copilarie pe nume Sebi. Aici e o poveste mai ciudata, pentru ca imi amintesc vag unele lucruri, insa, din fericire, mi le mai amintesc. Sebi era nepotul [si este] unei tanti de acolo care sta la 2 case de a mea [destul de aproape, avand in vedere ca de la mine din curte se vede la dansa in curte.]. Eu si Sebi stateam mult impreuna. Ne jucam apoi ne facea bunicamea de mancare [bine, el manca mai mult decat mine, pentru ca era un mancacios, dar asta e partea a doua.]
            Recunosc faptul ca mie una mi-a placut de Sebi cand eram mica. Nu stiu, cred ca era inevitabil sa nu-mi placa de el din moment ce stateam aproape in fiecare zi impreuna. Nu stiu daca mi-a prins totusi bine sa imi placa de el, pentru ca eram mica si naiva, de unde rezulta faptul ca eram foarte, foarte rusinoasa. Cand eram doar eu cu el [cum se intampla de obicei] ma simteam mai bine, dar atunci cand erau si altii nu prea aveam multe de spus. Poate si din cauza ca ceilalti stiau ca il plac si cateodata radeau de mine. El insa, a fost singurul care nu a ras de mine niciodata [desi poate era constient ca il placeam]. Sebi e cu 3 ani mai mare decat mine, deci si atunci cand eram mici el totusi era mai mare si se comporta altfel. Era mereu de treaba cu mine si atunci cand ma suparam ma impaca si ma facea sa rad. Mi-era imposibil sa nu-l plac.
        Amintiri legate de el poate sunt multe, insa timpul a trecut, iar memoria mea nu le-a putut pastra totusi pe toate. Stiu insa ca stateam si ne jucam in remorca, si in casa. Am asa vaga impresie ca la un moment dat ne-am si pupat pe gura [dar asta e ceva vag, nu mai stiu]. Stiu ca mi-a dat sa beau un ou crud ca eram racita, iar fata mea era gen "wtf? ce spui tu aici?:|" =)), dar a baut si el unul cu mine ca sa imi fac curaj sa beau.
        Acum, dupa 7-8 ani [sau chiar mai mult], l-am "regasit" ca sa zic asa, dar nu mai e acelasi Sebi pe care il stiam eu. E schimbat total, iar acest Sebi nu-mi place. Un lucru am aflat insa de la el : ca demult si el ma placea, chiar daca eu nu stiam. :) Acum lucrurile sunt diferite si da, stiu, oamenii se schimba, dar el a exagerat cu asta. :)))








      In concluzie, dragii mei cititori, se pare ca nu mai am nimic din ce aveam odata. Bunicul meu a murit, Corina nu ma mai baga in seama, Sebi e in lumea lui, iar Adelina nici nu mai vorbeste cu mine. Lucrurile sunt clare... Totusi, o am pe bunica si pe Bibi.
       Si uite asa stau eu aici singura, ascultand niste melodii triste si aducandu-mi aminte de mii si mii de chestii. Realizez inca o data ca nimic nu ramane neschimbat si acum sunt mai mult decat sigura ca unele schimbari dor. Dar, dragi cititori, viata merge inainte, amintirile au ramas... :)    Cu drag, Nico.

Wednesday, April 13, 2011

© The pain is mine.

 Postul ce va urma va fi efectul unei stari pe care nimeni nu o poate intelege. Rog a va pastra calmul pana la sfarsitul acestuia si a nu crede ca sunt nebuna. Pentru ca nu sunt nebuna. Sunt nebuna de legat. :) Multumesc.




          Sunt aici. In locul asta gol pusca si plin cu chestii multe. Stau si ma uit ca proasta pe geam. Nu-mi pasa! Poate ploua. Poate ninge. Nu stiu.
        Ce-ar fi ca maine sa iau un taxi in drum spre scoala? Sau nuuu...ma pot duce cu trenul! Sigur ma voi duce cu trenul la scoala. Sunt placut impresionata de faptul ca nu circula niciun tren spre liceul meu. Ce conteaza? Eu ma voi duce cu trenul.
           Ce-ar fi sa nu mai fumez o tigare care nu exista? O sa imi cumpar un nou pachet de guma. De data asta va fi cu pepene. E buna guma aia. Daca nu va place guma cu aroma de pepene sunteti stupizi! Asa ca nu mai comentati! Mersi.
    Cum spuneam... stau si ma uit pe geam. Acum? Nu! Acum scriu ceva aici. Nu mint! Pe bune daca mint.
  Stiu..nu are nicio logica. Hai sa va explic. Sunt trista. E clar pana aici? Ok. Nu filozofez aici si nici nu vreau sa fac asta, pentru ca tot nebuna as fi fost considerata. Va spun direct ca simt o chestie inauntrul meu care ma apasa. E aiurea ca nu stiu cum sa respir. Bun! Destul cu lucrurile spuse asa pe direct. Hai sa filozofam.
   Fiecare picatura care ajunge pe suprafata umeda a solului imi crapa muschiul inimii in parti pe care nu le mai adun. E bine asa? Normal ca nu e bine.
    Plang! Nu sunt ticnita! Doar sunt trista. REPET : TRISTA. Nu cititi postul asta si spuneti "mama ce prostie!"
Prostie e faptul ca nu intelegeti. Nu stiu daca ati trecut sau treceti prin starea asta dar nici nu va doresc! Va doresc sa fiti fericiti alaturi de cea pe care o iubiti [sau la masculin]. Imi place sa va privesc cum va traiti viata fericiti si  sa imi amintesc de vremuri trecute. Lasati-ma sa plang. O sa-mi revin eu pana la urma... Nu stiu ce doare mai tare : faptul ca am pierdut ce aveam sau faptul ca am ramas cu durere? Nuuu..cu siguranta durerea o s-o pastrez! E a mea! CLAR?














            Si poate maine o sa merg cu autobuzul la liceu... Ma gandesc ca poate ploua... Trenu nu o sa circule.